Revista:

Amintiri despre Părintele Ioanichie Bălan

Untitled

Păstrez în suflet cu emoţie  şi dor icoana părintelui Ioanichie Bălan, de la a cărui mutare s-au împlinit, pe 22 noiembrie, 7 ani. Încerc să îmi adun
amintirile legate de sfinţia sa şi ele îmi revin în minte ca piesele unui joc de puzzle pe care mă străduiesc să le aşez la locul lor.

În vara lui 1994, când am mers pentru prima dată la Mânăstirea Sihăstria, după ce m-am cazat, am ajuns, nici eu nu ştiu cum, la „tipografie”.
Aşa i se spunea. Era o cămăruţă într-un corp de chilii la ieşirea spre cimitir, unde părintele Ioanichie Bălan pregătea cu câţiva ucenici machetele pentru tipar ale cărţilor publicate de Mânăstirea Sihăstria. Am fost primit cu multă căldură de ucenicii părintelui şi am început să povestim. De-odată părinţii au tăcut şi s-au întors lucru. Pe scările de lemn se auzeu nişte paşi rari, apăsaţi. Era părintele Ioanichie. Am luat binecuvântare şi, când a ieşit, părintele m-a luat cu el prin curte. Mi-a arătat şi mi-a spus multe, deşi mă vedea pentru întâia dată. Eram aşa de emoţionat că îmi amintesc doar cum mergeam cu dânsul pe verandă şi mă ţinea strâns de încheietura mâinii drepte. Ascultam ce îmi spunea şi mă gândeam cât
de frumoasă era viaţa de mânăstire, dar eram trist în sinea mea. Gândeam că mi-ar fi imposibil să mă fac monah. Cel mai greu mi se părea atunci să renunţ televizor… După această întâlnire, Sihăstria a devenit parte a vieţii mele.

Călătoream mereu cu aceleaşi trenuri de noapte ca să prind autobuzul care ajungea în poarta mânăstirii dis-de-dimineaţă. Iarna era cumplit de
frig şi cea mai grea era aşteptarea în gară la Paşcani şi în autogara din Târgu Neamţ. În mod inexplicabil însă, oricât de frig ar fi fost şi oricât
de obositor era drumul, atunci când mă apropiam de zona Neamţului şi mai ales când ajungeam la Sihăstria, inima mi se umplea de bucurie.

Cel dintâi lucru, fugeam către chilia Pr. Ioanichie pe care de multe ori îl întâlneam pe potecă, mergând către biserică. Îl văd şi acum, îmbrăcat gros, mergând încet prin zăpada care scârţâia sub paşii săi rari şi apăsaţi. Luam binecuvântare, iar părintele mă îndemna cu un ton blând şi ferm în acelaşi timp: „Haide! Hai la biserică!”. Mergeam direct la slujbă, iar căldura sobei din biserica mică reuşea încet încet să pătrundă prin hainele înfrigurate. Îmi petreceam apoi din timp corectând greşelile de culegere la volumele cu „Vieţile sfinţilor” pe care Mânăstirea Sihăstria le reedita.

În 1995 am vrut să petrec Crăciunul la Sihăstria. În seara zilei în care am ajuns, un părinte de la cancelarie a venit la „tipografie” să întrebe de un „Andrei din Ploieşti”. Vroia să îmi transmită că sunaseră după mine de acasă să mă întorc repede pentru că bunicul era grav bolnav. Abia ajunsesem şi nu am vrut să mă întorc. Părintele Ioanichie m-a luat însă deoparte şi mi-a zis: „Mâine dimineaţă să pleci înapoi. Bunicul tău a murit şi trebuie să mergi!”. Nu l-am crezut, dar am făcut ascultare. Părintele avusese însă dreptate…

Când ajungeam la Sihăstria, mergeam la Părintele Ioanichie să îi povestesc pe unde mai fusesem. Aveam o mare bucurie să îi spun ce locuri mai
descoperisem, deşi simţeam că împrăştierea mea nu era chiar pe placul său. Odată, când m-a văzut, înainte să apuc să deschid gura, părintele mi-a zis: „Da’ pe unde ai mai fost? De unde mai vii? Din Lună? În Lună ai ajuns?”. Era şi o mică mustrare în tonul său, dar îmi vorbea cu atâta drag, încât nu îmi tăia deloc elanul de-ai povesti pe nerăsuflate ce apucam până intra înapoi în chilia sa să spovedească. Desgur, la scurt timp după ce l-am cunoscut, părintele Ioanichie mi-a devenit duhovnic. Când zic asta mi-aduc aminte de cuvintele cuiva care spunea: „Ne lăudăm că suntem ortodocşi ca şi Sfinţii Părinţi, după cum mâţa se laudă că e neam cu leul…”. Nu i-am dat ascultare de fiu duhovnicesc, dar m-am folosit mult de sfatul şi de rugăciunea lui. Mereu îmi spunea: „Măi, să ne mai şi rugăm, că rămânem pe-afară!”.

Odată, îmi venise rândul la spovedit pe la 2 noaptea. Părintele stătea aşezat pe scaun, iar eu eram în genunchi, ascuns sub epitrahil. Aveam pe
suflet ceva şi nu ştiam cum să îi spun… Mi-am luat inima în dinţi şi am spus. Părintele însă tăcea. Am aşteptat o vreme şi, deodată, părintele a tresărit zicând: „Aşa… Mai ai ceva de spus?”. Mi-am dat seama că aţipise şi nu auzise. Nimic nu părea mai greu decât să îi repet. I-am spus din nou. Şi din nou tăcere. Am stat ce am stat şi, până la urmă am ridicat capul şi am tras uşor epitrahilul. Părintele stătea nemişcat  cu ochii închişi. Nu puteam să  cred că va trebui să repet pentru a treia oară, dar nu aveam alternativă. Mai târziu am citit despre un părinte care făcuse acelaşi lucru, prefăcându-se că doarme la spovedanie, tocmai ca ucenicul să trebuiască să repete mărturisirea de trei ori şi să căiască cu adevărat.

La parastasul de 7 ani pentru Părintele Cleopa, a fost ultima întălnire cu părintele Ioanichie. Părintele nu a slujit, dar a stat în sfântul altar. Se chinuia de câtva timp cu tulburări de memorie, de recunoaştere… Permanent trebuia să îl însoţească cineva. Când slujba la biserică s-a terminat, monahul care avea grijă de dânsul nu era nicăieri. Părintele rămăsese în curte, confuz şi asaltat din toate părţile de oamenii care doreau să ia o binecuvânatare.  Deşi ştiam că nu mă recunoaşte, m-am dus la dânsul şi i-am propus să îl conduc la chilie. Îl sprijineam ţinându-l de braţ
şi înaintăm cu greu printre zecile de oameni. Părintele spunea tot felul de lucruri ciudate şi fără sens fiecăruia, dar lumea, ştiind de boala dânsului, nu ţinea cont şi fiecare se bucura să primească o binecuvântare. Îmi amintesc doar că părintele se comporta diferit cu fiecare om. De unii era amuzat, pe alţii îi mustra… Unei femei care s-a aplecat să îi sărute mâna, părintele i-a spus întreaga rugăciune de dezlegare de la spovedanie. Îl priveam cu drag, dar şi cu milă. Şi, mâhnit, i-am spus, convins că nici nu o să mă audă: „Părinte, nici măcar nu mai ştiţi cine sunt…”. În clipa aceea părintele şi-a întors capul spre mine şi cu o cu totul altă privire a zis: „De unde să te mai ştiu şi pe tine, ăsta care
vii din Lună?”. Apoi şi-a continuat felul de a fi de mai înainte.

Am înlemnit. Cuvintele acelea au fost pentru toţi cei in jur, la fel de trăznite ca tot ce le spunea părintele. Pentru mine însă, nu. Era ceva ce numai
noi doi ştiam. Şi privirea lui pătrunzătoare de atunci nu am să o uit niciodată… Se comporta exact precum nebunii pentru Hristos de odinioară…

Ne-am continuat încet drumul printre oameni către chilie. De data asta eu îl ţineam strâns pe părintele de braţul drept şi nu aş mai fi vrut să îi dau drumul…

Silviu- Andrei VLĂDĂREANU