Revista:

Athos, tărâmul dintre două lumi (III)

Untitled

Sfântul Munte Athos e locul unde se întâlnesc rugăciunile fierbinţi din inimile înflăcărate ale monahilor cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, Stăpâna acestui loc parcă de niciunde. Loc bine ales de Ea, căci este straşnic păzit de munţi înalţi şi vegetaţie bogată, dar totodată păzit şi de aceşti vajnici luptători ai Domnului, înveşmântaţi cu haina simplă, neagră, ce se nevoiesc cu obraz de mare smerenie. Este locul care cu siguranţă nu aparţine acestei lumi, ci mai degrabă locul care tinde să se ridice la Împărăţia cea făgăduită de Mântuitorul sufletelor noastre. Aici se înalţă neîncetat spre Ceruri sute de Liturghii într-o singură zi. Aici păcatele se şterg din inima zdrobită, ce simte iubirea pe care ne-o poartă Hristos, nouă, celor nevrednici. Aici, încetul cu încetul, grijile şi pizmele lumeşti îşi pierd puterile şi se risipesc în lumina sufletului descoperit, chiar şi pentru cei mai păcătoşi dintre noi.

Karyes – Protaton

Am ajuns destul de repede la Karyes, capitala Athosului, nefiind departe de Kapsala. În inima micului orăşel, agitaţia comercianţilor şi a pelerinilor este în toi. Lipite unul de altul, magazinele de souvenir-uri sau icoane, cele cu alimente sau diferite provizii, sunt irezistibile oricărui pelerin aflat în trecere. Fie pentru cei dragi de acasă, fie pentru călătoriile din Sfântul Munte, credincioşii străbat micile prăvălii, aflând în ele lucruri mai mult sau mai puţin de trebuinţă, dar animând întregul tablou al Karyesului.

Imediat după piaţa centrală, încet, pe partea dreaptă, în ritmul paşilor, ni se dezvăluie Biserica Protaton. Măreaţa contrucţie este una din tre cele mai vechi edificii din Athos. Nu pot să nu remarc faptul că stilul de construcţie al bisericii este diferit de cel bizantin şi de cel al mânăstirilor athonite în genere. Pare mai degrabă o biserică în stil apusean. Vizavi se află clădirea Sfintei Comunităţi, care are un aspect destul de oficial. Biserica Protaton a fost construită în secolul al 9-lea, de către împăratul bizantin Mihail al III -lea, după perioada iconoclastă. Păşind în interiorul ei, observ fresca şi aflu că este pictată pe la finele secolului al 13-lea de către Manuil Panselinos, unul dintre cei mai prolifici iconografi ai epocii bizantine târzii, reprezentant de seamă al şcolii macedonene de pictură bisericească. De îndată ce o privesc mai cu luare aminte, întreaga frescă parcă se dezleagă într-un dialog cu sufletul. Pe pereţii înalţi ai bisericii sunt aşternute scene biblice şi sfinţi într-o frumuseţe mistică, de necuprins ochilor profani. Încerc să-mi imaginez cât post, câtă rugăciune, câtă evlavie şi dragoste de Dumnezeu a trăit şi simţit autorul pentru a săvârşi o astfel de lucrare impunătoare. Mergem să ne închinăm şi rugăm la cea mai cunoscută icoană a Maicii Domnului din Athos, Axion Estin – Cuvine-se cu adevărat, mulţumind pentru darurile pe care nu conteneşte Maica Preacurată a ni le aşterne în faţa ochilor. Facem câte trei închinăciuni până la pământ, rugând-o pe Preasfânta Fecioară Maria să ne ocrotească şi călăuzească în continuare paşii pe drumurile şi cărările athonite pe care le mai avem de străbătut. E ora amiezii şi mergem în piaţa centrală pentru a aştepta microbuzul ce ne va duce la Sfânta Mânăstire Caracalu.

Mânăstirea Caracalu

Microbuzul, plin până la refuz cu pelerini şi monahi, merge agale pe drumurile neasfaltate, şerpuind prin pădurile umbroase, iar după vreo jumătate de oră ni se dezvăluie în faţa ochilor, pe partea stângă, zidurile înalte ale cetăţii Duhului, Caracalu. Îşi trage numele de la împăratul roman Antoniu Caracalla (211 d. Hr.) şi poartă hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Coborâm din microbuz şi ne îndreptăm spre a păşi în interiorul mânăstirii. Trecând de porţile masive şi grele, făurite pe cheltuiala domnitorului Moldovei Petru Rareş (1527-1538), ajungem în faţa bisericii mari. Ne lăsăm rucsacurile lângă un izvor cu apă proaspătă şi rece, de la care ne şi potolim setea, şi apoi mergem în biserică, pentru a ne închina. Aici observ că paracliserul vorbeşte limba română, atenţionându-ne a avea grijă pe unde mergem, căci lucra împreună cu alţi fraţi la schimbarea lumânărilor in policandru. Mai târziu am aflat că este din Republica Moldova. Sunt şi monahi români aici. Ne închinăm în ordine, cu bucurie şi recunoştinţă, mulţumind că suntem în acest sfânt loc icoanelor Sfântului Mucenic Gheprideon, Sfâinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Mântuitorului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi Sfântului Ierarh Nicolae. Multă sfială mă cuprinde păşind prin acest impunător katholikon, gândindu-mă la asprele legi călugăreşti, dar şi la cât de mare este dragostea de Dumnezeu a celor care se nevoiesc aici.

După câteva clipe de reculegere, ne luăm rucsacurile şi mergem la arhondaric, pentru a ne caza peste noapte. Aici suntem primiţi după tradiţie, cu rahat, apă rece şi ouzo. Ne trecem datele într- un registru al mânăstirii, apoi suntem conduşi la camera unde vom dormi. Suntem anunţaţi că la ora 17 începe Vecernia şi, după ce îmi trag un pic sufletul, apuc aparatul de fotografiat şi ies prin curtea mânăstirii, pentru a imortaliza câteva cadre. Ceea ce îmi sare prima dată în ochi este turnul de apărare, care, alături de toate celelalte edificii de aici, a fost reconstruit de domnitorul Petru Rareş şi de ginerele său Alexandru Lăpuşneanul împreună cu soţia sa Ruxandra. Petru Rareş a şi vieţuit aici, la Mânăstirea Caracalu, în ultimii ani ai vieţii sale ca schimonah, sub numele de Pahomie. Plimbându-mă prin curte, mă întâlnesc la un moment dat cu un călugăr care mă întreabă, într-o engleză perfectă, de unde sunt. Îi răspund că sunt din România şi îi întorc întrebarea. Îmi spune că este din Finlanda şi că aici sunt monahi şi din România, şi din multe alte ţări. Nu pot să-mi ascund bucuria. Bun este Dumnezeu cu noi toţi!

La ora 17 mergem la Vecernie, unde ne ocupăm într-un colţ mai retras locurile deînchinare şi rugăciune. După aproximativ o oră de cântări şi smerite rugăciuni închinate de către părinţi Sfintei Treimi şi Maicii Domnului, slujba este gata. Sunt scoase spre închinare odoarele cele mai de preţ ale mânăstirii: o parte din lemnul Sfintei Cruci, Capul Sfântului Vartolomeu, Capul Sfântului Policarp, mâna dreaptă a Sfântului Teodor Stratilat, moaştele Sfântului Ioan cel Milostiv, ale Sfântului Ioan Botezătorul şi ale Sfântului Haralambie.

După închinare, suntem invitaţi la trapeză, pentru a servi masa. Sala de mese a fost construită în secolul 19, fiind mare, impunătoare şi foarte frumos pictată. După scurtele rugi rostite de părintele stareţ, ne aşezăm la masă, unde servim o mâncare simplă, compusă dintr-o tocană de legume, câteva măsline, smochine şi ceai. Apoi, după servirea mesei, până la ora 20, când se închid porţile, merg într-o recunoaştere a împrejurimilor şi pentru a mai face fotografii. Îmi atrage atenţia o boltă foarte mare şi mă apropii, crezând că e de struguri. Rămân surprins văzând că sunt plante de kiwi. Nu văzusem niciodată cum cresc. Fructele par deja la maturitate. De jur-împrejurul mânăstirii sunt livezi cu măslini plini de rod. Mă gândesc cu bucurie la obştea de aici şi că Dumnezeu îi va binecuvânta cu o recoltă bogată, pentru a-şi asigura rezervele necesare de untdelemn şi măsline. Câtă linişte şi sfinţenie respiră locul acesta! Maica Domnului veghează aici cu blândeţe, dragoste şi bunătate, ocrotind sufletele nevoitorilor şi celor cu evlavie.

Dimineaţa, către ora 3, suntem treziţi pentru slujba de priveghere, urmată de Sfânta Liturghie. Lumina lumânărilor din biserică este caldă şi mângâietoare sufletelor noastre păcătoase, asemeni Luminii iertătoare şi vindecătoare a lui Dumnezeu. Încerc să intru în atmosfera de rugăciune din biserică. Sunt prezenţi deopotrivă monahi şi pelerini, care cu smerit cuget se închină înaintea iconostasului ce stă drept, ca o poartă de intrare către Împărăţia făgăduită celor ce cred, şi îmi vin în gând cuvintele Mântuitorului: Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă! sau Privegheaţi şi vă rugaţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ce se silesc!

Blândele şi plecatele chipuri ale monahilor împlinesc dulcele tablou al căii de nevoinţă, spre mântuire… Prin semeţele turle ale katholikonului, încet-încet, coboară lumina zorilor, iar Duhul Sfânt se pogoară peste Sfintele Taine după rugăciunile înălţătoare ale părinţilor, semn că strădania lor a fost primită în Ceruri. Cu lăuntrică bucurie, cei vrednici se apropie pentru a gusta din trupul şi sângele lui Hristos. După încheierea slujbei, suntem poftiţi la trapeză, pentru a servi micul dejun. Apoi ne pregătim bagajele pentru plecare. De la Caracalu ne îndreptăm spre Mânăstirea Filotheu, care este la distanţă destul de mică, de aproximativ trei sferturi de oră de mers pe jos.

Mânăstirea Filotheu

Apucăm pe o cărare de munte, prin pădurea deasă, plină de castani sălbatici. Este ora 9 dimineaţa şi temperatura e foarte bună pentru urcat muntele, căci Mânăstirea Filotheu se află în interiorul peninsulei, într-un loc mai sălbatic şi retras, la 330 de metri deasupra nivelului mării. Din loc în loc, razele soarelui pătrund prin frunzişul copacilor, desenând linii drepte de lumină. Pare un loc tainic, parcă special gătit pentru sihaştri. Păsări nemaiauzite cântă bucuria acestei bucăţi de pământ binecuvântat de Maica Domnului, umplând pădurea de viaţă cu trilul lor fără prihană, mult îndrăgit Preacuratei Maici. Paşii noştri, ţinând cărarea, se intersectează uneori cu alte cărărui, alteori cu mici izvoare de munte, ce îşi duc apa cristalină la vale, spre râul Milopotamos. Aerul răcoros şi proaspăt ne înviorează permanent, îndemnându-ne la urcuşul muntelui. În scurtă vreme ni se dezvăluie în stânga drumului, pe un platou, impunătoarele edificii ale Mânăstirii Filotheu învăluite în ceaţă, deşi mai devreme soarele stăpânea înaltul cerului. Vremea pare a fi destul de schimbătoare. Muntele şi pădurea reţin mai multă umezeală, iar aerul circulă mai repede, cauzând o oarecare instabilitate termică. După tradiţie, pe acest loc s-ar fi aflat iniţial un templu păgân, iar Sfântul Constantin cel Mare a construit aici o episcopie. Mai târziu s-a ridicat mânăstirea de către un pustnic, Cuviosul Filotheos, ce a fost contemporan cu Sfântul Athanasie Athonitul. Sfânta Mânăstire se află pe locul al 19-lea în ierarhia mânăstirilor athonite şi poartă hramul Buna Vestire, iar în documente de secol 11 este menţionată sub denumirea de „Mânăstirea Născătoarei de Dumnezeu sau a lui Filotheu”.

Trecem prin porţile impunătoare şi intrăm în incinta mânăstirii, care imediat îşi dezvăluie liniştea şi pacea, ridicându-ne pe nesimţite spre o octavă superioară, de echilibrare şi acordare lăuntrică. E prima mânăstire în curtea căreia văd de la un capăt la altul iarbă. Verdele crud dăinuie. Apa este din abundenţă, căci locul este înconjurat de izvoare răcoroase. Iar mâini trudnice se pare că o înviorează zilnic. Cred că de la atâta verde îmi vine impresia de linişte…

Mergem să ne închinăm la sfintele icoane şi, în partea stângă, înaintea iconstasului, ni se dezvăluie minunata icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, supranumită Glykophilousa (Dulcea Sărutare). Această icoană a ajuns în chip minunat în Sfântul Munte, plutind pe mare. Se spune că Victoria, soţia unui nobil roman din Constantinopol pe nume Simeon, a aruncat icoana în mare, pentru a o scăpa de la profanare din partea iconomahilor din secolele 8 şi 9. Icoana a plutit dreaptă pe mare, scăldată de jurîmprejur de un nor de lumină. Când a ajuns la mal, chiar în dreptul arsanalei Mânăstirii Filotheu, de îndată a izvorât apă dulce. Astăzi, acolo se află Agheasmatarul.

Mulţumim Maicii Domnului pentru grija pe care ne-a purtat-o şi ne îndreptăm spre arhondaric, unde ne aşteaptă părintele Filothei, care e român. Cu bucurie ne urează bun-venit, în timp ce părintele delegat cu primirea pelerinilor ne serveşte, după tradiţie, ouzo, apă şi rahat. Stăm un pic de vorbă, vreme în care părintele ne şi informează despre orele la care sunt slujbele şi masa, iar apoi mergem să ne cazăm.

După un duş reconfortant, merg să vizitez mai bine locul. Aici părinţii duc viaţă de obşte, în perfectă armonie şi trăire duhovnicească, prin post şi rugăciune, tăcere şi ascultare. Domnitorii români sunt şi aici prezenţi prin mărinimoase daruri, mai ales băneşti. Vlad Ţepeş a făcut numeroase danii pentru repararea bisericii (4000 de aspri pe an), Neagoe Basarab, între anii 1513-1517, a donat ajutoare băneşti importante, Vlad Călugărul şi el a donat câte 4000 de aspri pe an, Radu Paisie a ajutat la rezidirea bisericii şi refacerea picturii murale, Constantin Mavrocordat, dar şi Grigorie Ghica au dăruit mânăstirii ajutor de 6600 de aspri anual.

După vecernie, care se încheie pe la ora 18, mergem la trapeză, să mâncăm. Astăzi este joi şi avem un meniu mai generos, compus din ouă şi peşte.

La ora 2.30 dimineaţa suntem treziţi cu încete bătăi în uşă, pentru a merge la slujba de priveghere. Intrăm în biserică, unde cu bucurie ne închinăm pe la sfintele icoane, apoi ne aşezăm în stranele de pe margine. Ca într-o pictură în clar-obscur, încăperile înalte ale bisericii ascund siluetele mici şi smerite ale monahilor, ce se nevoiesc însă cu iuţite rugăciuni pentru salvarea sufletelor de pretutindeni, pentru îndreptarea cugetelor şi faptelor noastre, pentru întoarcerea feţelor celor aflaţi în erezii către Bunul Dumnezeu. E o noapte binecuvântată în Sfântul Munte Athos. Acoperământul Maicii Domnului stă, protector, desupra acestui sfânt lăcaş. La strană se cântă Axionul îngeresc, drept mulţumire Preacuratei Maici pentru grija pe care ne-o poartă fără osteneală, făcându-ne să ne simţim ocrotiţi ca nişte fii. Călugării îl cântă cu nespusă smerenie şi bucurie, iar acest cântec parcă prefigurează viitoarea lor condiţie spre care trebuie să tindă, căci monahii se pregătesc pe pământ pentru viaţa îngerească din ceruri. Lucru deloc uşor, dar cu multă dulceaţă când se împlineşte. În mireasma proaspătă de tămâie, ce se răspândeşte pătrunzător din cădelniţa preotului monah, se şterg toate gândurile şi mintea suie la rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşi!

Până în zori nu mai este vreme decât de vreo două ceasuri, iar după terminarea slujbei ne vom pregăti să plecăm către Schitul Lacu. Avem drum lung până acolo de străbătut cu piciorul… (Va urma)

Laurenţiu COSMOIU