Revista:

De la Sarmizegetusa la Densuş

Untitled

Glasul Dacilor mai poate fi auzit, încă, la Sarmizegetusa. Păşind printre ruine, încerc să răsfoiesc file de istorie demult apusă ale unui neam neînfricat, drept şi cinstit, ce stăpânea aici, la nord de Dunăre, fiind stavilă popoarelor migratoare. Pământul binecuvântat, izvorâtor de mir, din care a curs cândva lapte şi miere, se-arată şi azi râvnit de barbari, ce nu i-au putut ucide încă spiritul, siluindu-i însă, cu nesaţ, trupul vlăguit de tumultul istoriei. Dar Sarmizegetusa nu a murit; ea este aici şi acum, mai vie ca oricând, arzând ca un rug nemistuit, la Densuş…

Cei zece kilometri rămaşi până la Densuş îi străbat comod cu maşina, sub cerul plumburiu şi mut, râvnit cu nesaţ de falangele ramurilor amorţite. Primele case din Densuş mă-ntâmpină moţăind, într-un amurg mult prea grăbit, în negura orizontului. Ici-colo, câte o maşină fugară, dispărând după un colţ, te asigură că satul nu e complet părăsit, în timp ce fumul de fag ars te-nvăluie din toate părţile, cu aroma sa de început de decembrie. Un indicator simplu îmi arată dreapta – “Biserica Sf. Nicolae Densuş”, iar nu mult după aceea disting, la un capăt de lume, pe o colină, silueta bisericii. Tabloul astfel dezvelit de un artist anonim te lasă mut de uimire în faţa unui peisaj fără pereche. Nu eşti complet încredinţat ce ai în faţa ochilor: un megalit aruncat aici din furia zeilor în mijlocul unei pajişti nemărginite, un castel părăsit de cavalerii templieri, înconjurat de cruci învechite, ori jocul de-aiurea cu cuburi de piatră al unor copii de urieşi, răzbunându-se pe oameni. Doar mica cruce aşezată vertical pe acoperişul de piatră, ca o piramidă, te-ncredinţează liniştitor că-i o biserică străveche, în timp ce mireasma tămâiei şi glasul vecerniei te-ndeamnă, tainic, să intri. Meşterul Timp şi Historia – avara sa fiică – te fascineză şi te surprind, în acelasi timp, expunând uriaşa lor avere: lângă crucile de piatră, nu departe de morminte, stau misterioase pietre funerare antice, cu inscripţii şi blazoane din vremuri imemoriale. Cel mai vechi cimitir? Se prea poate. Cruci şi pietre funerare, demne de un sit arheologic, de peste 2000 de ani până în ziua de azi, convieţuiesc alături, ca-ntr-un stand istoric, în timp ce aleea de piatră te invită să urci, ca-ntr-un crescendo, tainic, spre o clipă de uimire în faţa unui absolut arhitectural mineral.

Biserica, văzută de aproape, pare dispusă să-ţi descopere o parte din secrete. Meşterul de peste veacuri pare că s-a jucat cu o mână de cuburi de diverse forme şi mărimi, încercând să potrivească câteva forme regulate într-o arhitectură incertă, dar perfectă. O mână de urieş, naivă, dar dibace, pare că s-a distrat cu templele romane, desfăcându-le şi refăcându-le la loc, nemulţumit, sub forma unui castel înalt, încercând să atingă cerul. Iar dacă ochiul dibaci al unui arheolog-arhitect ar în cerca să desluşească misterul compoziţiei şi stilului folosit de acest năstruşnic creator, ar fi uimit să descopere civilizaţii una peste alta, nelalocul lor, fără cronologie, doar pentru a executa ordinul unui demiurg ce-şi cere dreptul său. Blocuri mari de piatră, asemenea celor din piramide, par a fi desprinse de la locul lor şi aduse aici pe o temelie dacică gigantică, coloane dislocate dintr-un templu roman ţin loc de contraforturi, guri de evacuare pentru apa freatică sunt pe post de ferestre, ţigle din acoperişul unei vile romane în loc de brâu zimţat, leii, ce păzeau altădată un templu funerar roman, păzesc acum altarul de pe cornişă… Elemente bizantine stau laolaltă cu cele gotice, cele romane cu cele dacice, cele transilvănene cu cele muntene, îmbinate armonios cu simplitatea şi inventivitatea unui popor plin de dar creator. În starea asta de transcendenţă, în care măreţia istoriei îţi dă impresia că o poţi atinge cu mâna, dau roată bisericii, ca într-o horă cu strămoşii mei. Şi ce să vezi? În vuietul Historiei – această fiică avară a Timpului – s-au strâns laolaltă strigătul de luptă al dacilor, urletul draconilor, ritmul metalic al înaintării romanilor, zgomotul spadelor încrucişate, geamătul scuturilor sparte, şuieratul săgeţilor, icnetul suliţelor, râsul dacilor, plânsul romanilor…

Biserica dacilor

Părăsind Ţara Zeilor din lumea de afară, purced înlăuntrul bisericii, în locul cel de taină. Două fascicule de lumină taie întunericul, căzând pe Sfânta Evanghelie. Ceva te face să te opreşti şi să taci, în timp ce sufletul nevăzut se umple de har şi binecuvântare. Oricât de ostenit ai fi, răcoarea şi liniştea din interior îţi dau pace şi bucurie. Nu poţi să nu oftezi prelung, dorind să nu mai pleci din faţa eternităţii ce pare că-ţi umple sufletul. Hristos în ie românească te binecuvinteză din braţele Maicii Sale, înconjurat de sfinţi, învingători în luptă cu hoardele barbare. Martirizaţi parcă pentru a doua oară, sfinţii au dinţii şi ochii scoşi poate de turci, poate de reformaţi, nu se ştie…

Cu cât înaintezi în naos, spaţiul te strâmtorează înadins, facând loc înălţimii spre a ridica privirea, căutând un loc de evadare. Turla se înalţă ameţitor şi îngust, străpungând parcă tavanul prin acoperişul de piatră, susţinut pe patru stâlpi groşi ce domină spaţiul – obţinuţi ingenios prin etajarea unor altare de jertfă romane, placaţi în partea inferioară cu pietrele funerare. O stelă romană, abia vizibilă, poartă inscripţia unui comandant roman – Longinus, un ctitor fără de voie al sfântului lăcaş, despre care istoria ne spune că ar fi fost general roman al împăratului Traian, ucis de daci în timpul războiului. La o privire mai atentă, descopăr însă un lucru şi mai uluitor: piatra de pe Sfânta Masă nu este altceva decât o piatră funerară cu literele şterse a unui fost comandant roman, poate creştin…

Străjerul de la Densuş

Scurta mea investigaţie ia sfârşit atunci când o voce blândă şi melodioasă, venită de nicăieri şi parcă de peste tot, mă-nvălui, trezindu-mi un fior: „Doamne- ajută, frate! Cu ce gând pe la noi?”. În faţa mea descopăr în penumbră, proiectat în contre-jour, pe orbitoarea uşă, silueta unui străjer carpatic, venit parcă din vremuri preistorice. Cu barba albă, lungă, cu ochii săi albaştri neclintiţi şi ageri, cu spiritul cercetător şi treaz, se apropie la lumina candelei: „Unii spun că aici e prima biserică din Dacia, ridicată înainte de venirea romanilor şi reconstruită apoi de mai multe ori; alţii, că ar fi fost construită în primele secole ale Daciei romane, pe un vechi templu dacic închinat lui Zalmoxis; iar cum tot atât de mulţi sunt cei care susţin că la bază a fost un altar roman, închinat zeului Marte. Sunt însă şi alte păreri: un mausoleum ridicat generalului roman Maximus Longinus, ucis de daci în război, sau un templu pagân din era precreştină, având altarul spre sud… Cert e că avem o biserică creştină de rit bizantin, construită pe temelia unui templu antic, folosind ca materiale piatra fasonată de romani adusă din Sarmizegetusa şi bucăţi din templele şi altarele păgâne, ori din ruinele vilelor romane din vecinătate. Acoperişul, construit din piatră, amintind de Pantheonul roman, dă timpul şi mai mult înapoi de epoca medievală. Stilul bizantin, stilul gotic, stilul romanic târziu, pictura de secol 15 din Ţara Românească, asemănarea sa cu Biserica Sf. Nicolae de Argeş, distrusă de turci, dau bătaie de cap istoricilor şi oamenilor de ştiinţă, care dau variante de datare diferite ale sfântului locaş. Ba chiar unii spun că biserica s-ar afla pe traseul cavalerilor templieri în drumul lor spre Ierusalim şi care erau cunoscuţi pentru arhitectura şi ctitoriile lor în Europa, de formă asemănătoare, şi care, făcând deseori popas aici, ar fi dorit un asemenea edificiu, reconstruind vechea biserică cu altarul spre Ierusalim, din banii lor… Dar astea rămân teorii, supoziţii, atâta timp cât ne aflăm pe locul strămoşilor noştri, care n-au putut trăi niciodată fără credinţă şi care, iată, dăinuie de milenii peste aceste ţinuturi pline de istorie…”. Părintele mă miruieşte înainte de a pleca, nu înainte de a mai da o dată cerc Marii Taine a dacilor – locul rugului nemistuit şi al legilor belagine, locul de naştere al civilizaţiei europene, unde dăinuieşte, ca o legendă vie, cea mai veche ctitorie românească, înconjurată de minunate pajişti şi livezi, sub crestele albe ale Retezatului…

Eduard GOLESCU
Fundaţia GOLESCU, golescu.ro