Revista:

Lupta unui ostaş al Domnului – De vorbă cu părintele Nicolae Bordaşiu

Untitled

Ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani, părintele Nicolae Bordaşiu, deşi trecut prin numeroase patimi din partea regimului totalitar comunist (pe care nu l-a acceptat niciodată), forţat să se ascundă vreme de 7 ani şi condamnat în lipsă la 20 de ani închisoare (din care a executat 9), nu poartă semnele lungilor şi grelelor cumpene, nici trupeşte şi nici altfel, ci din contră: am întâlnit un suflet de copil şi totodată un duhovnic conştiincios, mereu în slujba credincioşilor de la Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, unde a slujit ani îndelungaţi. I-am simţit neobosita dragoste, compasiunea pentru semeni, dorinţa necondiţionată de a veni în ajutorul celor în nevoi. Cu multă căldură şi drag mi-a acordat, chiar la biserica sa de suflet, Sfântul Silvestru, interviul de mai jos, cu relatări din viaţa sa şi cu sfaturi utile pentru generaţiile actuale şi viitoare.

Ştiu că aţi fost condamnat în lipsă la 20 de ani închisoare. Care a fost motivul condamnării? Era legat de activitatea
dvs. de la A.T.O.S.?

Student în Teologie fiind şi căutând, în spiritul vremurilor de atunci, să organizăm viaţa studenţească, am înfiinţat Asociaţia Studenţilor în Teologie, la care am fost întâi secretar şi apoi preşedinte. Mai mult decât atât, opunându-ne luptei comuniste de atunci de a atrage cât mai mulţi studenţi în Uniunea Tineretului Comunist sau AR GUS (forma deghizată a activităţii tineretului comunist), am hotărât, împreună cu prietenii mei, printre care cel care este astăzi părintele arhimandrit Roman Braga, dar şi cei care au fost Mitropolitul Antonie Plămădeală, sau Stelian Manolache (părintele Dometie, duhovnicul de la Râmeţ) şi mentorul nostru spiritual din acele vremuri, părintele Arsenie Boca, să înfiinţăm aşa-zisa Asociaţie a Tineretului Ortodox Studenţesc, pe scurt A.T.O.S.

În numele acestei asociaţii am răspândit manifeste adresate fraţilor creştini, pentru a nu serba 1 Mai în Săptămâna Patimilor Domnului. […] Toate acţiunile noastre au ajuns să fie cunoscute comuniştilor. Aceasta a fost învinuirea cea mai mare invocată la condamnarea mea în lipsă la 20 de ani de temniţă grea. Bunul Dumnezeu mi-a ajutat să nu cad în mâna comuniştilor atunci, în 1948, când s-au făcut arestările, şi am fost fugar timp de 7 ani. După cei 7 ani, nu răspândirea manifestelor a fost principalul motiv al arestării mele, ci faptul că atâta vreme am reuşit să înving vigilenţa acestui organism teroristic comunist pe care ei îl credeau atotputernic: Securitatea. Am fost arestat pe 18 iulie 1955 şi pot să vă spun că pentru mine a fost ca o eliberare, fiindcă starea de ascuns, mărturisesc acum, este mai grea decât cea de deţinut în închisoare. Tot timpul stăteam cu frica de a nu fi arestat…

Cum a fost mai exact această perioadă în care a trebuit să vă ascundeţi de Securitate? Cine v-a ajutat? Pe unde v-aţi ascuns?

M-au primit şi m-au sprijinit mulţi oameni, unii fiindu-mi rude, alţii necunoscuţi, dar şi prieteni mai apropiaţi sau mai depărtaţi, pentru că în 7 ani nu am stat numai într-un singur loc, ci mai întâi la Timişoara, în oraş, apoi în zona Oradei… Totuşi, nici cei care m-au sprijinit şi m-au primit în casa lor şi nici eu nu am evaluat prea mult situaţia şi riscurile. Eu poate dintr-un fel de egoism, căutând să-mi apăr existenţa de chinurile închisorii, iar ei nu destul de conştienţi că în clipa în care îmi deschideau uşa mie îşi deschideau şi lor uşa celulei de închisoare. Bineînţeles, cel mai mare sprijin l-am primit de la Bunul Dumnezeu. Apoi de la un bun prieten al meu din copilărie, consătean cu mine, ajuns medic la penitenciarul din Timişoara, pe nume Teodor Naghiu, care a vorbit cu unul din colegii lui de muncă, de la penitenciar, crezând că, în ascuns, nutrea sentimente anticomuniste şi că poate avea încredere în el, neştiind că de fapt era ofiţer de Securitate. Au făcut împreună un plan, cum să-mi obţină o identitate falsă. Bunul Dumnezeu m-a ajutat şi în acestă împrejurare, pentru că acceptând ideea de a avea acte false, de fapt îmi pregăteam arestarea. Acest aşa-zis prieten al prietenului meu a profitat de acest fapt, arestându-ne atât pe mine, cât şi pe prietenul meu, dar şi pe alţii care au fost implicaţi împreună cu noi, întrun fel sau altul. Lucrarea lui Dumnezeu a făcut, că exact atunci, la scurt timp după arestarea noastră, a apărut un decret de amnistie sau graţiere, care i-a eliberat pe toţi ceilalţi, iar eu nu am ajuns să-mi reproşez nici o întemniţare a cuiva. Nimeni din cei arestaţi cu mine, dintre care făcea parte şi părintele Arsenie Boca, nu mi-au reproşat nimic, chiar dacă unii au stat arestaţi până la o perioadă de 6 luni. Dar a fost o experienţă inedită pentru fiecare, aflând şi ei ce înseamnă închisoarea şi de ce anume m-au scăpat pe mine în tot acest timp. Arestarea mea o consider un act de bunăvoinţă a lui Dumnezeu, fiindcă trebuia să-mi ispăşesc oarecum greşelile din trecut, pentru că ar fi trebuit să mă pregătesc şi să fiu numai slujitor al Altarului.

În acele grele încercări din închisoare, s-a întâmplat ceva neobişnuit, ceva minunat, care să vă îndemne spre viaţă şi să vă întărească şi mai mult credinţa în Dumnezeu?

Vremea închisorii a fost lungă, 9 ani, dar au fost alţii care au dus mult mai mult decât mine. Unii erau condamnaţi dinainte de regimul comunist, din timpul lui Antonescu, şi pe care i-am găsit în închisoare, cu ani grei ispăşiţi deja. Dar seninătatea lor… cum ar fi cazul lui Nicolae Mazăre, care era tânăr elev de liceu când a fost arestat. Când l-am întâlnit eu, îmbătrânise mult. Cu toate acestea, avea un suflet atât de senin… L-am întrebat: Cum poţi să fii atât de senin?! Iar el a răspuns: Bunul Dumnezeu este mereu cu mine şi cu ajutorul Lui trec peste orice greutate. Acesta a fost un mare îndemn pentru mine.

După detenţia de la Securitate, am fost mutat la Penitenciarul din Timişoara. Într-o zi, după obişnuitul program de mers la spălător şi golirea tinetelor, brusc, s-a deschis uşa celulei şi am fost invitat de către gardian să-mi iau vasul de apă şi să merg la spălător. Eu i-am răspuns că am fost astăzi. La care el, foarte răstit: Ia-ţi imediat vasul şi mergi la spălător! N-am avut încotro şi am executat. Când am ajuns acolo, nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că ferestrele erau larg deschise. De obicei erau închise şi nu puteai vedea nimic prin ele. Am observat că geamul dădea spre curtea de plimbare a deţinuţilor. Deţinuţii erau scoşi la plimbare în această curte o dată pe zi, cam 10 minute. Respirând după atâta timp aerul curat şi proaspăt de afară, iar în gând reconstituind gustul libertăţii, m-am uitat în curtea închisorii. Acolo l-am văzut plimbându-se pe părintele Arsenie Boca. Atunci mi-am dat seama că a fost arestat din pricina mea, pentru că mă căutase în timp ce eram fugar la Timişoara, ca să mă ajute. Vroia să ne grupăm mai mulţi la Prislop, la mânăstirea la care el era atunci stareţ şi unde se aflau deja Leonida [viitorul mitropolit Antonie] Plămădeală şi Stelian Manolache. Dar în acele momente eu aveam planul de a trece graniţa şi nu am ascultat îndemnul părintelui. Recunosc, mi-a fost şi frică. Pentru că eu nu credeam că ar putea să mă ascundă la mânăstire.

Părinte, venind la vremurile actuale, aş vrea să vă întreb: credeţi că ispitele pe care le au tinerii în prezent sunt mai grele sau mai uşoare decât cele pe care le-a trăit generaţia dumneavoastră, în anii prigoanelor?

Este o mare diferenţă dintreviaţa de atunci şi cea de acum. Tineretul din vremea mea a avut avantajul să cunoască aspectele unei vieţi normale, chiar dacă a fost şi vreme de război. Până la război, dar mai ales până la regimul comunist, toţi au petrecut sau au cunoscut viaţa de familie normală, într-o societate unde fiecare putea să se realizeze şi să-şi împlinească visul de tânăr. Dintr-o dată toate aceste vise au fost rupte de anii de război şi apoi de tăvălugul sovietic năvălit peste noi. […] Tinerii erau invitaţi şi mai apoi chiar forţaţi să devină membri de partid. […] Spre deosebire de situaţia din alte ţări, la noi au fost mulţi cei care s-au rugat Bunului Dumnezeu pentru a-i întări, să poată suporta greul, dar şi pentru a mai prinde ziua când totul se va schimba. Aspectul tineretului de atunci era acesta: că îi aştepta o viaţă aspră, neconformă cu educaţia şi cunoştinţele lor anterioare.

Agresiunea era făţişă pentru tinerii acelor generaţii, venea în mod brutal şi direct asupra lor, pe când acum totul se petrece subtil, înşelător, ademenitor spre rău…

Ispitele care vin acum nusunt de aceeaşi natură, evident. Acum pentru tineri s-a deschis acest aşa-zis miraj al Occidentului. Toţi tinerii din ziua de astăzi doresc să aibă o viaţă mai bună. Or, împrejurările politice trăite de tineri astăzi sunt dezolante şi de aceea mirajul Occidentului îi face pe mulţi să-şi părăsească familia, să-şi părăsească ţara, să caute un alt modus vivendi, în alte părţi. Am avut bucuria ca după revoluţie să ajut mii de tineri, cu prilejul pelerinajelor religioase organizate de parohia Bisericii Sf. Silvestru, pentru a putea cunoaşte Occidentul, pentru a-şi da seama că nu tot ceea ce ne imaginăm noi este real în Occident. […] Tineretul ar trebui să ştie că fără Dumnezeu nu poţi face nimic. Dacă ne rugăm Bunului Dumnezeu, ne va da ajutorul, aşa cum, încet-încet, se vede prin mulţimea de credincioşi care participă la aceste impresionante pelerinaje la sfintele moaşte, la Cuvioasa Parascheva, la Iaşi, la Sfânta Maria Mare, la Nicula, la Cuviosul Dimitrie cel Nou, la Bucureşti. Toate acestea ne arată că sunt foarte, foarte mulţi credincioşi. Dumnezeu nu ne va lăsa să fim chinuiţi de lipsurile pe care le avem din pricina noastră. Fiindcă sunt unii care au abuzat şi şi-au însuşit o seamă de lucruri care se cuveneau să fie ale poporului român. Semeni de-ai noştri care ignoră Dreptatea Divină. Atunci când încalci rânduielile morale, trebuie să-ţi accepţi şi pedeapsa, care nu ştii cum şi când va veni.

Mulţi tinerii par să se lase duşi de valul acesta din Vest, într-un nou tip de societate, cu multe promisiuni, dar nu neapărat bune, pe o direcţie a deşertăciunii, de pierdere a sufletelor, din păcate… Cum se pot salva?

Viaţa noastră, se petrecemereu ca o luptă între bine şi rău. Nu suntem maniheişti. Nu putem spune că aceste două principii guvernează lumea. Răul nu este originar de la Dumnezeu. Viaţa este cea originară de la Dumnezeu. Faptul că ne petrecem drumul între aspecte materiale şi spirituale este o realitate pe care trebuie s-o cântărim, s-o judecăm şi să dăm fiecăreia părţile ce i se cuvin. Ceea ce e al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu, iar ceea ce este al stăpânirii lumeşti, dat ei. Este o realitate faptul că aspectele vieţii trupeşti, materiale, care-ţi dau o satisfacţie imediată, de exemplu că ai mâncat bine sau că ai băut peste măsură, faptul că priveşti ceva care te încântă, te fac să te simţi bine. De multe ori avem impresia că acestea sunt lucrurile care au prioritate, uitând de aspectul sufletesc. […] Ceea ce recomand eu, mai ales familiei creştine, fiind ea celula de bază a societăţii şi a Bisericii, este a-L avea pe Hristos mereu, conştient, în mijlocul lor. Hristos este pururea cu noi. El vine şi şade la uşă şi bate, cum e acea expresie biblică, dar nu ne sileşte să-L primim. Ne lasă deplina libertate, fiindcă aceasta este cununa minunată pe care Dumnezeu a pus-o pe fruntea creaţiei Sale celei mai alese, omul. I-a dat libertatea ca pe o cunună, cum spune poetul Nichifor Crainic: Cununa nemuririi, veştejită,/ mi-ai desfoiato, Doamne, de pe cap/ şi-n loc mi-ai dat o floare de-o clipită… Cununa nemuririi s-a veştejit în momentul în care omul, în virtutea libertăţii pe care Dumnezeu nu i-a stricat-o, a ales ispita pe care i-a întins-o diavolul, călcând porunca lui Dumnezeu. Aşa suntem şi astăzi. Cununa nemuririi stă strălucitoare pe fruntea oricărui tânăr, dar în momentul în care a călcat porunca dumnezeiască şi a făcut păcatul, atunci petală cu petală se pierde şi se veştejeşte. Îndemnul meu este pentru familia creştină, pe care străbunii noştri vorbitori de limbă latină o numeau ecclesia domestica (biserica de acasă). Să se unească în rugăciune, fiindcă Mântuitorul a făgăduit atât de frumos, spunând: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, şi Eu sunt împreună cu ei. […] Aceasta este clipa mare a familiei creştine: clipa de rugăciune. Rugaţi-vă, fraţii mei, toţi împreună, şi atunci Dumnezeu este împreună cu voi! Unde este Dumnezeu, se risipesc toţi vrăjmaşii. […] Dumnezeu e Cel ce ne duce în braţe chiar şi atunci când noi avem impresia că e absent…

A consemnat
Laurenţiu COSMOIU