Revista:

Mănăstirea Cozia la vremea dalbelor ninsori

Untitled

La ceas de iarnă, aşezământul monahal de la Cozia te-ntâmpină ca o mireasă, iar sărbătoarea fiecărei clipe trăite aici se contopeşte cu solemnitatea slujbelor care răsună în dangăt de clopot. Nimic nu se compară cu atmosfera aceea de pace a sufletului şi rugăciunea ce dăinuie până târziu în noapte. Numai fântâna cea cu apă răcoritoare şi vindecătoare, străjuită de crucea masivă de piatră, te-ntâmpină discret, în semn de adâncă tăcere. Toate aceste comori sunt rodul purtării de grijă şi a neîncetatei trude a stareţului Vartolomeu, Exarhul mânăstirilor din Vâlcea, un om care la orice oră din zi sau din inima nopţii te primeşte zâmbind, te ospătează şi-ţi înlesneşte privegherea în chilii curate, călduroase şi odihnitoare. Eu am avut norocul să-l ascult povestind adesea despre călugăria în sine, dar şi despre întreaga lume monastică, pe care o cunoaşte cu desăvârşire.

O punte spirituală între cei care se roagă şi duhul strămoşilor

De data aceasta, am ajuns la Cozia pe o vreme nu tocmai prietenoasă. Era întunecată şi rece seara aceea, cu burniţă din belşug şi un vânt şuierând dinspre munţii semeţi, care veghează la neastâmpărul Oltului, ce se izbeşte de zidurile vechi ale lavrei. Am părăsit cu greu chilia călduroasă, cu miros de nard şi busuioc, dar toaca vestea vremea Vecerniei, fiind semn că trebuie să coborâm la slujbă. Şi ne-am trezit coborând ca dintr-un vis în alt vis, pentru că atmosfera cu lumină difuză, pe care candelele o cerneau peste sfântul lăcaş, venea să întregească pacea din sufletele noastre. Vremea aceea cu burniţă, care ne însoţise către slujba de seară, se transformase treptat în lapoviţă şi ninsoare, iar drumul de la biserica până la chilie a fost mai mult decât o mângâiere. Era starea aceea de pace lăuntrică, pe care fiecare dintre noi o simţim după o astfel de slujbă, întregită de înserarea care numai la Cozia dăinuie între realitate şi o lume de poveste.

A urmat o cină tipic mânăstirească, apoi, cum era şi firesc, Utrenia. Atmosfera de rugăciune se intensifica, punându-ţi la grea trudă sufletul mângâiat de frumuseţea şi profunzimea slujbei de noapte, dar în egală măsură împovărat de păcate şi vlăguit de povara covârşitoare a celor ştiute şi neştiute. Acela care n-a gustat însă din înălţimea spirituală a acestor slujbe nu-şi poate contura o lume a rugăciunii învăluită în mirajul slujbelor monastice.

De o ţinută spirituală şi monumentală aparte, Mânăstirea Cozia rămâne una dintre cele mai autentice valori ale arhitecturii bisericeşti, o adevărată perlă a Oltului, ce dăinuie de peste 600 de ani pe pământ românesc. În locul acesta mirific, în această vatră monahală a Olteniei, se pare că cerul a coborât pe pământ, iar cei care ajung aici trăiesc sentimentul opririi în loc a timpului în care trăim. Preacuviosul arhimandrit Vartolomeu Androni, stareţul acestei sfinte mânăstiri, trudeşte de ani de zile la păstrarea şi conservarea a ceea ce străbunii ne-au lăsat întru moştenire. Manifestându-mi uimirea, dar şi îngrijorarea în acelaşi timp, faţă de mulţimea de oameni care, în pofida frigului de afară, vine în continuu la mânăstire, părintele stareţ m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile:

Majoritatea celor care ajung la Cozia sunt atraşi de această oază de frumuseţe şi spiritualitate, dar fiecare îşi are propria trăire, propria chemare. Cu toţii trăiesc bucuria de a păşi în acest spaţiu sacru, pentru ca mai apoi să se poată închina la mormântul lui Mircea cel Bătrân, ctitorul acestei mânăstiri. Se creează astfel o punte spirituală între cei care se roagă şi duhul strămoşilor, care le dă sentimentul de sporire a rugăciunii şi ancestrală temeinicie. Cu siguranţă că acest tumult de vizitatori este uneori în detrimentul vieţii călugăreşti, pentru că, oricât ai fi de riguros şi de puternic, sunt lucruri care, involuntar, ispitesc. Liniştea aceea de care monahul are nevoie este destul de greu de atins la Cozia, tocmai datorită acestor vizitatori, care de multe ori insistă cu întrebări nevinovate şi-n felul acesta, fără voia lor, te tulbură. Ca monah trebuie însă să fii întărit duhovniceşte, de aceea aş zice că nu este un martiraj, iar obştea noastră are o rânduială care îi dă consecvenţă în ascultare.

Eu personal, cred că nimic nu este mai înălţător decât să adormi în dangăt de clopot şi să te trezească toaca, atunci când cheamă la rugăciune. Ori de câte ori am înnoptat la o mânăstire, am trăit sentimentul că m-am eliberat de toată grija cea lumească. Noi, mirenii, numim această totală eliberare drept relaxare, dar este ceva mult mai profund şi mai odihnitor. Problema este că nu toate mânăstirile găzduiesc pelerini pe timp de noapte, motiv pentru care, de multe ori, alergăm în grabă, astfel încât să reuşim să ne încărcăm cu bucuria spirituală a acestor lăcaşuri, atât cât ne îngăduie o zi-lumină. La Sfânta Mânăstire Cozia, orice pelerin poate trăi o astfel de bucurie, după cum ne mărturiseşte stareţul Vartolomeu:

Mânăstirile de pretutindeni sunt deschise pentru toată lumea doritoare de astfel de lăcaşuri de-nchinăciune. Ca exarh al mânăstirilor din spaţiul monahal vâlcean, vă pot spune că noi am făcut eforturi să rezolvăm problema celor care vin aici pentru rugăciune sau chiar într-un circuit turistic. La Cozia am reuşit să realizăm un spaţiu care să asigure cazarea celor care vin din diferite colţuri ale ţării. În termeni monastici, noi considerăm că este arhondaric, fără a avea pretenţiile unui hotel, dar dispune de toate utilităţile, de un ambient confortabil, care să le întreţină starea de spirit conferită de un spaţiu monahal. Aceasta am gândito ca pe o acţiune caritativă, în primul rând pentru copiii care vin în excursie la Cozia. Putem să le asigurăm o noapte sau două de cazare şi masă, dar nu mai mult, pentru că solicitările sunt foarte mari şi facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a mulţumi pe toată lumea.

Trebuie delimitat sensul vieţii duhovniceşti

Pentru că ne aflăm în Postul Naşterii Domnului, marea majoritate a pelerinilor prezenţi în aceste zile la Cozia aşteaptă să-şi mărturisească păcatele. Unii dintre ei au de ani de zile duhovnici din sfânta mânăstire şi vin să se spovedească, după rânduială, în toate cele patru posturi mari. Am stat de vorbă cu câţiva credincioşi şi am fost cutremurată de ceea ce pot trăi semenii noştri care nu reuşesc să-şi găsească un duhovnic. Profunzimea şi implicarea în esenţa suferinţei umane au făcut ca la această mânăstire să vină credincioşi din toate colţurile ţării. Părintele Vartolomeu este de părere că:

Problema duhovnicească joacă un rol foarte important nu numai pentru cei din mânăstiri, ci pentru toată lumea. Trebuie delimitat foarte bine sensul vieţii duhovniceşti. Această parte duhovnicească nu-nseamnă numai credulitate, numai obscurantism, înseamnă de fapt o nevoie logică de a afla, cu ajutorul duhovnicului, cum să te mântuieşti. Cei care vin de la parohii spre a se spovedi la mânăstire caută de fapt ceea ce nu găsesc ei, ca nevoie sufletească. Din acest motiv aleargă la mânăstire, dar, atenţie, nu toţi care au primit harul preoţiei au şi darul duhovniciei. Este extrem de important ca cel care-i este duhovnic să nu-l păgubească pe om şi mai bine să-l trimită la un altul mai iscusit decât el. Pe lângă dezlegare, duhovnicul trebuie să-i dea celui care se spovedeşte şi o întărire, şi un răspuns, şi-o siguranţă în cel pe care şi l-a ales ca părinte spiritual. E-adevărat, cu toţii trecem printr-o perioadă mai grea, dar nu trebuie să uităm că dintotdeauna au existat astfel de perioade, mai bune sau mai grele. Eu am convingerea că-ntotdeauna se vor găsi duhovnici care să le fie de folos celor care aleargă la mânăstiri, ca şi la bisericile de enorie.

Şi, dacă tot am ajuns la Cozia, nu am putut rezista ispitei de a urca la bisericuţa bolniţă. Am găsit acolo o linişte parcă uitată de lume şi un tărâm al artei, pe care cu mare bucurie l-am explorat. La vremea în care Mânăstirea Cozia a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân, pământul mânăstirii se afla de o parte şi de cealaltă a şoselei care leagă azi Râmnicu Vâlcea de Sibiu. După ani de zile, un alt mare ctitor, Radu Paisie sau Petru Voievod, a ţinut ca la Cozia să ridice un edificiu unde să se adăpostească cei bolnavi, dar şi o capelă în care preotul să facă slujbe şi să se roage pentru ei. În 1542-1543, acesta a ridicat bisericuţa bolniţă, care impresionează şi astăzi pe cei mai exigenţi vizitatori, ajunşi aici de pe toate meridianele lumii. Stilul arhitectonic este cu certitudine autohton, fiind expresie a stilului muntenesc. Bisericuţa are o formă treflată, iar pereţii exteriori erau înconjuraţi de ocniţe şi rozete de piatră, pe care cineva, din păcate, le-a dat jos. Bisericii îi lipseşte pronaosul, astfel că din pridvorul închis se intră direct în naos. Pictura nu a suferit renovări fundamentale, a mai fost doar consolidată, ca suport, pentru a nu se dezlipi fresca de perete, şi-n felul acesta pictura şi-a păstrat prospeţimea şi expresivitatea.

Bisericuţa bolniţă rămâne o bijuterie de netăgăduit, într-o deosebită armonie arhitecturală. Mulţi au apreciat-o ca pe o „domnişoară”, pentru zvelteţea şi eleganţa ei. Şi vizitatorii din alte confesiuni sunt impresionaţi de valoarea artistică. Aici se oficiază doar Sfânta Liturghie în ziua hramului „Sfinţii Apostoli” sau slujbe ocazionale de înmormântare.

Bolniţa de la Cozia ar putea fi revigorată

Este o mare bucurie că această bolniţă există şi că a ajuns până în zilele noastre. Din păcate, multe astfel de ctitorii au dispărut. Îl privesc pe părintele exarh, care, copleşit de emoţia acestei frumuseţi arhitecturale şi spirituale, cu greu îşi poate stăpâni nostalgia. Mă-ntreb de ce oare nimeni nu se gândeşte la revigorarea acestor bolniţe, care încă mai dăinuiesc pe lângă vechile vetre monahale?! Însuşi părintele stareţ este de părere că ar fi foarte binevenită o astfel de revigorare:

Dacă este să ne gândim la faptul că bolniţa a fost realizată într-o perioadă în care lumea trăia într-o mare suferinţă, este evident faptul că era nevoie ca aceasta să servească şi la tămăduirea bolilor trupeşti, dar şi sufleteşti. Bolniţele mânăstireşti erau de fapt mici spitale pentru călugării bătrâni şi, în acelaşi timp, aziluri pentru bătrânii şi bolnavii din împrejurimi. Pe lângă tămăduirea trupească, monahii aveau menirea de a asigura şi un suport spiritual celor bolnavi, astfel încât slujbele din bisericuţă erau ca un balsam pentru cei aflaţi în suferinţă. Eu consider că ar trebui ca în viitorul apropiat să reactivăm aceste bolniţe, pentru că acest lucru este posibil. Numai că acele case care au fost ridicate atunci de voievozii vremii trebuie consolidate, reamenajate, ca să corespundă cel puţin din perspectiva funcţională a unui spital. Şi la Cozia, dacă Dumnezeu va ajuta, s-ar putea ca pe lângă bisericuţa bolniţă, care este o frumuseţe şi care trebuie păstrată, pentru că ştiţi cum e, când dezvolţi ceva trebuie să ai grijă să nu distrugi altceva, eu consider că la Cozia ar fi posibilă o revigorare a acelei bolniţe şi ca biserică, şi ca vieţuire. Dumnezeu ne-a învrednicit ca sfânta mânăstire să se afle pe un pământ binecuvântat, astfel încât avem la îndemână şi ape minerale, şi alte resurse balneare, dar şi un aer proaspăt de brad, care face bine plămânilor şi psihicului. Deci, posibilităţile terapeutice sunt multiple.

Fiecare discuţie cu părintele exarh este o binecuvântare, iar monahii acestei sfinte mânăstiri, cozienii, sunt călugări desăvârşiţi, care din momentul în care s-au înhămat la viaţa de obşte au înţeles pe deplin rostuirea monastică de pe aceste meleaguri vâlcene. Aici, lângă fântâna din dreapta bisericii, fiecare strop de apă se aseamănă unui cuvânt, fiind pentru mine locul în care am primit mii de cuvinte de învăţătură, de la monahi ai vetrei monahale de pe malul Oltului. Acestea toate, dar şi drumurile spre pustia Builei sau privegherile din inima munţilor, i le datorez cu plecăciune acestui desăvârşit monah cozian, părintele Vartolomeu. Nu i-am făcut niciodată această mărturisire, dar pentru mine Cozia înseamnă acasă! Înainte de a mă retrage la chilie, mai privesc o dată mânăstirea în toată splendoarea ei, iar lumina difuză, care se pierde printre brazi, se întrepătrunde cu întunericul nopţii, parcă în semn de binecuvântare.

Mariana BORLOVEANU