Revista:

«Nu vorbesc de icoană ca de un obiect artistic» (2)

gr

Am continuat cu partea a doua a interviului cu pictorul şi restauratorul Ion Grigorescu chiar la biserica din satul Drăgănescu, pictată de părintele Arsenie Boca. La această biserică d-l Grigorescu a lucrat în planul restaurării picturii originale lăsate de monahul-zugrav Arsenie. Acesta, ştim bine, a studiat temeinic pictura în universităţile laice ale timpului său, iar cunoştinţele dobândite, alături de o viziune teologică asupra lumii, au creat o artă religioasă unică, admirată necondiţionat de către unii, greu de înţeles de către alţii. Oricum ar fi, pictura de la Drăgănescu intrigă, şochează pe undeva, şi acesta este motivul pentru care am decis ca o parte din înţelesurile ei să vi le dezvăluim, aşa cum sunt ele tâlcuite de maestrul Ion Grigorescu. Le mulţumim părintelui paroh Răzvan Petcu pentru găzduire şi Preasfinţitului Ambrozie al Giurgiului pentru acceptul de a realiza acest material despre pictura lui Arsenie Boca şi de a face câteva fotografii în incinta bisericii de pe malul lacului.

Domnule Ion Grigorescu, declaraţi undeva aşa: „Am iubit dintotdeauna oamenii”. Chiar aţi spus asta?Nu îmi aduc aminte dacă am spus, dar e bine spus.

Menţineţi această declaraţie?
Sigur că da.
Dar de ce, domnule Grigorescu? Totuşi, ar trebui să fie un motiv – că sunt atâţia mizantropi pe lumea
asta, mai ales printre artişti…
Din mai multe puncte de vedere. În primul rând, îi iubesc ca artist care a pus întotdeauna în prim-plan compoziţia cu oameni, deci am şi un motiv practic, pentru lucrări: imaginea omului, omul ca purtător al tuturor sensurilor artei. Adică, una e să faci
o natură moartă, sau un peisaj în care nu există oameni, şi alta e să faci o compoziţie cu oameni – ceea ce, pe vremea când eram eu în facultate, începea să dispară, pentru că, pe de o parte, e un lucru greu şi, pe de altă parte, pentru că abia ieşise lumea artistică din realismul socialist, care trebuia să se adreseze oamenilor săi, să facă musai compoziţii cu personaje…

Cât mai realiste, poate? Adică un fel de Renaştere pe dos, să zicem? 

Cât mai irealiste, de fapt, pentru că totul era convenţional şi după sugestiile „îndrumătorilor” – nişte ideologi de foarte slabă pregătire, care vedeau lucrurile, aşa, ca nişte ilustraţii la gazeta de perete.

Cum v-aţi eliberat de acest balast constrângător ideologic?

E foarte greu de spus, pentru că sunt o mie de lucruri, e întreaga istorie a artei aici în cauză. Nici în alte părţi compoziţia cu oameni nu prea mai era activă. La momentul respectiv, sfârşitul anilor ‚60, singurele lucruri cu oameni erau un fel de compoziţii fantastice sau folclorice, în care personajele erau de poveste, de poezie maximă. Adică oamenii până la urmă se îndepărtaseră, „le venise rău” de socialism realist, acest realism de comandă care trebuia să reprezinte nişte povestioare
simple. Pentru asta, de îndepărtat e uşor.

Bun, v-aţi îndepărtat, dar spre ce mergeaţi?
Nu eu m-am îndepărtat. Ambianţa era deja îndepărtată, pentru că erau modelele acestea de artă abstractă, care erau la îndemână. Nu realism, ci arta în sine, o artă pentru artă, o artă a elementelor artistice formale. Se spusese NU formalismului, acum se revenea la acel formalism prin istoria artei, arta occidentală. Am observat nu numai la mine, ci şi la alţi colegi din generaţia mea apropierea asta de realitate, dar, sigur, cu totul altfel: o apropiere de realitate aşa cum e ea, fără masca asta a frumosului, a travestiului socialist. Era o artă mai spre document, mai spre fotografie, care să prindă toate defectele realităţii. Era o revenire, pe de o parte, la acel realism critic de dinaintea celui socialist şi, pe de altă parte, un realism mai obiectiv. Pentru că adevărul, până la urmă, nu poate fi spus în perioada aceasta, când ai cenzorii la spate, care te urmăresc, nu poate fi spus decât cu aparenţa de „fără comentarii”, fără nici o intervenţie subiectivă, un realism în care nu intervine nici poezie, nici schimbare. Un realism cât mai adevărat, ca să nu poată fi respins că nu ar fi adevărat. De exemplu, am vrut la un moment dat să merg cu tramvaiul 26, care făcea un cerc în oraş pe la periferiile industriale, ca să arăt dacă într-adevăr există nişte cuceriri ale dictaturii proletariatului, dacă industria a devenit o nouă civilizaţie. Când colo, toate fabricile, care mai vechi, care mai noi, toate erau în starea aceea de delăsare tipică: fie rugină, fie materiale aruncate aiurea, fie camioane care nu merg şi care trebuie reparate. Am prins oameni care trebuiau să ducă benzina cu bidonul, pentru că le era frică să nu li se fure – era momentul de economie de benzină. În fine, erau cartiere extrem de sărace păstrate. În dreptul fabricii Miraj, în zona Mihai Bravul spre Balta Albă, era un cartier de o sărăcie extraordinară, cu străzi de pământ, cu…

Bun, şi de la zona asta realistă, să spunem aşa, cum aţi ajuns totuşi către credinţă, către arta religioasă? Aţi făcut parte din grupul „Prolog” şi chiar aţi fost unul din lucrătorii permanenţi şi activi ai grupului. Totuşi, e o distanţă între ceea ce urmăreaţi ca artist şi ceea ce aţi urmat să faceţi într-o perioadă a vieţii în cadrul „Prologului”. Sau nu, nu e diferenţă mare?
Nu. L-am cunoscut pe domnul Gherasim ca organizator de expoziţie. Am lucrat oarecum cu el la expoziţia de la muzeul din Suceava, 1974, pe urmă la muzeul de la Râmnicu Vâlcea şi la două expoziţii-studiu de la Timişoara.

Cu ce v-a ademenit, cu ce v-a convins? Ce mreajă a aruncat domnul Gherasim de aţi făcut pasul?
Cred că principala atracţie atunci era faptul că în expoziţie erau mai mult decât lucrări de artă. Era un fel de ceea ce se cheamă astăzi instalaţie: el aducea şi piese de mobilă, şi…

Deci era o scenografie, o mizanscenă, cumva, nu era ca aici: tablouri şi cu asta basta. Era mai mult decât atât, era o artă 3D, o artă interconectată cu…
Nu, era o apropiere mai mult de casă. Spaţiul muzeal, sau spaţiul galeriei, căpăta nişte valenţe etern umane, vitale. Adică, aveau un rost. Aşa cum în casă ai masă, scaun şi pe perete un obiect de artă, sau icoană, sau o mobilă, o oglindă şi aşa mai departe. Grija asta de a găsi rostul lucrurilor, rostul uman al lor în viaţă – aşa cum, până la urmă, mult mai târziu, ’85-’86, Gherasim cere artiştilor să gândească lucrarea de pictură sau de desen sau orice altceva vizual, să îi găsească…
Aţi restaurat aici mare parte din pictură?

Nu-nu. Am venit aici chemat de maica Zamfira Constantinescu, ca să cunosc modelul, pentru că dânsa avea în plan să ajung la mânăstire, la Prislop, unde nu exista pictură decât pe tâmplă, făcută tot de părintele Arsenie. Şi dânsa mi-a spus că există unele necazuri, că sunt nişte fisuri prin care e ca şi cum ar trage curentul pe acolo şi atunci în jurul fisurilor este mai curat şi în
restul picturii este mai întunecat. Şi căuta o explicaţie. Apărea de jos, din dosul scaunelor, apărea un fel de ciupercă, ceva necunoscut. Nu mirosea, nu… erau un fel de mici pete negre care urcau şi ameninţau, prin mulţimea lor, să acopere pictura. Acum nu mai sunt, au dispărut. Biserica, fiind lângă lac, era mai mult ca sigur că apa freatică era undeva la temelie. Parohia a  avut grijă şi a făcut tot ce trebuia ca să îndepărtezeinfiltraţia asta. Pe atunci lucram la Sf.Silvestru, unde e pictură de Costin Petrescu. Am fost uimit să regăsesc în construcţia feţei, cum o scoate în relief prin umbre, prin desen şi prin contur, mai ales prin contur, asemănări cu Costin Petrescu. Costin Petrescu a avut o foarte mare influenţă asupra pictorilor români. Dau un exemplu: Bilţiu Dăncuş a fost elevul lui.

Influenţă benefică sau nu?
E greu de spus… nu îmi dau seama. E un fel de Jugendstil, un fel de Art 1900 pe care a adus-o Costin Petrescu, cu ani mai târziu, cu 20 de ani mai târziu decât 1900. Era un fel de a scoate în relief faţa, elementele anatomice ale feţei şi de a le contura, pentru a le separa de un fond foarte ornamentat. Şi aici părintele şi-a depăşit maestrul.
Care dintre chipuri vi se pare că reprezintă cel mai bine ceea ce aţi spus acum? 

Cel mai bine se vede la tâmplă, la Petru şi Pavel, îngerii, Iisus copil în braţele Maicii Sale. E o şcoală poate puţin germanică, ce vine din Occident, între artişti se chema „a desena pe planuri”, adică a face linia mai dreaptă şi mai rigidă decât era în realitate în rotunjimile ei. Deci, oamenii au sprâncenele şi nasul foarte ferme, foarte puternic conturate. Şi fruntea foarte dreaptă.
Uneori chiar frapează fruntea copilului; e o frunte matură. Şi acolo, la Mântuitorul, portretul adult seamănă cu unele
fotografii ale părintelui Arsenie.

Dar, spuneţi-mi, portretul ăsta este doar pe paliere stilistice, sau duhovniceşte înseamnă ceva, vrea să scoată în evidenţă ceva? Sprâncenele, ochii, fruntea… Sau e doar stilistică pură?

În primul rând, este un element de şcoală. Nu e chiar stil, dar e şcoală. Ca o urmare probabilă – adică în înţelegerea noastră –, pricepem că părintele Arsenie a luat-o pe drumul cel mai accesibil, adică formula contemporanilor lui, cea mai apropiată de înţelegerea oamenilor obişnuiţi: pe de o parte, o anumită spaţializare a personajelor şi pe urmă fondul fără nici o profunzime şi ornamentat. Este tipic pentru Jugendstil. Este o detaşare şi, în acelaşi timp, local se ridică în relief.
Se comunică foarte uşor pictura asta.

Nu e nici un element de clar-obscur. Umbra este fără prea multe nuanţe. Acum a mai plecat şi din alt punct: ceea ce probabil că îi frapează pe cunoscători în ale istoriei picturii bisericeşti sunt un fel de icoane noi, reprezentări necanonice.
Dar oare este chiar aşa? Aici începe discuţia…

Ca să păstrăm limbajul oamenilor simpli, sunt imagini cu care noi nu suntem obişnuiţi, nu sunt în tradiţia icoanelor cu care ne-am obişnuit. Am spus că probabila intenţie a părintelui era să transmită cât mai direct oamenilor, să vorbească cât mai direct oamenilor.
Credeţi că a găsit calea cea mai directă? Credeţi că şi-a atins scopul?

Nu mă bag în lucrurile astea, asta e… înseamnă să mă pun eu în locul oamenilor.
Dvs. gustaţi genul ăsta de pictură bisericească?

Pictura bisericească nu o gust. Eu am nevoie de ea, dar nu să o gust. Poate o pictură pot să o gust, dar pictura bisericească,
nu. Am şi adus o carte, Meteora. Când se merge la mânăstirile celebre, de la Muntele Athos sau din altă parte, şi acolo se întâlnesc foarte multe scene pe care noi, laicii, nu le avem în biserică. De exemplu viaţa călugărului şi altele. O să observaţi că sunt teme din astea care nu există în erminie, nu au descriere, şi pictorul este obligat, din secole foarte îndepărtate, să găsească singur soluţii pentru aceste istorii pe care vrea să le reprezinte. O să vedeţi că ceva din ceea ce vedem aici apare
din cauza acestei dorinţe de a arăta ceea ce tradiţional nu s-a arătat.

Unele scene de aici sunt complet neconvenţionale, de exemplu individul care stă în fotoliu şi vorbeşte
la telefon.

Vă răspund. Dacă mergeţi şi vă uitaţi la Judecata de Apoi, cea obişnuită, ea apare numai în bisericile de acum peste 150-200 de ani. Mai încoace, această scenă nu a mai fost făcută. Şi aici, şi la Voroneţ, şi în alte părţi este o scenă aproape liberă, în care pictorul găseşte singur soluţii pentru nişte lucruri. De exemplu, călugărul crucificat este reprezentat la mânăstiri, şi la Negru-
Vodă, la Câmpulung, în multe părţi apare. Dar deja sunt din trecut; astăzi nu mai face nimeni aşa. În toate scenele astea cu
Judecata de Apoi se vede o anumită naivitate, o anumită… pentru că nu are un sprijin tradiţional, o canonizare a subiectului,
şi atunci apar forme din astea ale fluidului, lucruri pe care nu le-a văzut nimeni, nu le-a cunoscut nimeni. Cum s-ar zice, sunt subiecte libere combinate şi cu necesităţi actuale. Toate relele lumii – cum e acolo racheta şi mijloacele de comunicare –, toate astea coexistă cu lucruri imaginare. Deci, lucrurile astea au o fragilitate pentru cei care vor numai tradiţie şi numai respectul canoanelor.

Dar aceste texte sunt ca nişte post-it-uri puse pe perete sub forma unor balonaşe. Cum explicaţi asta?
Sunt monede, medalii.
Ce libertate şi-a luat, totuşi, de a transpune în înţelesul omului modern nişte lucruri pe care le-a învăţat
biserica! A fost şi un tradiţionalist, totodată.

De exemplu, soldaţii aceştia par din Al Doilea Război Mondial… Eu mi-am propus la un moment dat să reprezint momentul
în care Iisus se întoarce acasă şi cunoscuţii, oamenii care Îl cunoşteau, Îl primesc cu ură şi abia reuşeşte să se strecoare, pentru că vor să Îl omoare cu pietre. Atunci, am reprezentat, tot aşa, oameni cu arme din ziua de azi. Adică, trebuie să comunici lumii de astăzi. Relele din tradiţie sunt cu totul altele, şi atunci astea au o formă modernă. Un lucru foarte interesant este folosirea scrisului. Asta exista deja la sfinţii care poartă rotuli cu texte – este un fel de a comunica prin texte. Putinţa de a comunica prin scris în epoca noastră e mult mai mare şi atunci iată omul care a răspuns exact la acest comandament, să-i spun, această necesitate actuală. Omul citeşte. Omul simplu, omul care vrea să înţeleagă ceva din ce e bine şi ce e rău, citeşte. În presă a apărut ca negativ că unii l-au pictat pe Eminescu, sau pe Becali. Aici parcă e Nietzsche. Părintele Arsenie – oamenii care sunt mai citiţi sunt încărcaţi cu o anumită aversiune faţă de textele lui Nietzsche – încearcă să se exprime. Mi se pare foarte natural lucrul ăsta: un scriitor care l-a promovat printre primii pe anticrist, şi atunci de ce
să nu îl pui la locul lui?!

Interviu realizat de
Răzvan BUCUROIU