Revista:

O istorie de acum cinci secole

Untitled

Generaţii la rând au descoperit-o, în orele de istorie. Dincolo de glazura ideologică, importante erau detaliile – palpitante, înfricoşătoare… Apoi, în ani, acel episod de istorie transilvană a fost acoperit de altele. Până când, în locul său, a rămas doar amintirea unei revolte şi a unui sfârşit teribil…

1514. Papa Leon al Xlea lansează apelul la cruciadă. Unul dintre cei mai importanţi sprijinitori ai artelor, fiu al lui Lorenzo Magnificul, suveranul pontif, prin intermediul reanimării acestui proiect, doreşte contracararea planurilor sultanului Selim I de extindere spre Occident (cu eventuala ocupare a Constantinopolului), neîndoielnic gloria, dar mai ales stingerea tensiunilor din lumea apuseană. În Ungaria, mesajul este adus de Patriarhul latin de Constantinopol, arhiepiscop de Esztergom şi cancelar al regatului Ungariei, Toma Bakócz, fost secretar al lui Matia Corvin.

Mesajul bulei papale este primit cu entuziasm mai ales în mediile defavorizate. Lângă Buda, în câmpia Rákos, între 16 şi 24 aprilie, zeci de mii de oameni, de naţionalităţi diferite, de diverse condiţii sociale – alături de preoţi, nobili scăpătaţi, meşteşugari (ţăranii şi orăşenii săraci predominând) – se strâng pentru a fi recrutaţi. Sunt puşi sub comanda lui Gheorghe Doja, mic nobil secui. Cuvântul său, prin care promite iertarea de dări în schimbul participării la cruciadă, umple şi taberele de la Alba Regală, Kalocsa, Oradea. De asemenea, Doja este cel care detensionează conflictele dintre oamenii de rând şi nobili şi pledează în favoarea satisfacerii doleanţelor celor pe care îi conduce. Tocmai activitatea sa intensă, ca şi amintirea faptului că s-a numărat printre participanţii la răscoala secuilor din 1506, care cerea recunoaşterea vechilor libertăţi şi încetarea abuzurilor legate de strângerea dărilor, revoltă cu mare greutate înfrântă de autorităţi, sporeşte neliniştea la Buda. Pe de o parte, celor patru tabere li se adaugă unele noi. Noul statut al celor ce se pregătesc să îi înfrunte pe otomani este dublat de solicitarea îndreptării legilor celor stâmbe ce ne apasă. Cum ar putea nobilii, în acest context, să se dispenseze de forţa de muncă chiar în vremea lucrărilor de primăvară? Şi dacă, totuşi, ar afla o soluţie, după înfruntarea păgânilor, oare cei ce vor veni nu îşi vor îndrepta mânia împotriva stăpânilor lor?

Soluţia la îndemână – încetarea mobilizării şi trimiterea acasă a celor din tabere, împiedicarea plecării celor care au întârziat. Toma Bakocz ameninţă cu excomunicarea pe cei care ar ignora noul cuvânt. Rudele celor ajunşi în tabere sunt supuse abuzurilor. Replica – armele sunt îndreptate împotriva celor care i-au chemat la oaste. Ales în fruntea lor, bucurându-se de ajutorul unei părţi însemnate a micii nobilimi, care consideră că răscoala poate pune lumea pe temelii mai trainice, el însuşi încurajând la revoltă – puteţi să-i pedepsiţi pe cei care au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile (I. M. Brutus, Magyar historia, apud Ştefan Ştefănescu, Istoria Românilor, vol IV, p. 148) –, Gheorghe Doja împarte oastea al cărui cap este în trei: prima rămâne la Buda pentru supravegherea nobililor; a doua are drept sarcină răspândirea veştii despre ridicarea norodului, iar ultima, condusă de el însuşi, intră în Transilvania.

Victoriile nu întârzie şi nu sunt deloc mărunte. Sunt cucerite Apateul şi Cenadul, Seghedinul, Lipova, Şiria şi Aradul. În stăpânirea insurgenţilor intră, de asemenea, Clujul, Turda şi Dejul. Sunt ucişi nobili şi arse case. Se alătură oastei lui Doja numeroşi români, sârbi, saşi şi maghiari. Vălvătaia se extinde în Crişana şi în Maramureş. Trupele regatului eşuează în fiecare dintre confruntări. De aceea, cum rolul regelui maghiar Vladislav al IV-lea este simbolic după 1485, Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, este cel care solicită ajutor atât regelui Poloniei, Sigismund I, cât şi domnitorilor Neagoe Basarab al Valahiei şi Bogdan al III -lea al Moldovei, căci prin intrarea cruciaţilor în această ţară a Ardealului (…) este de temut în ce mare primejdie este întreaga Ungarie (Ştefan Ştefănescu).

Sprijinul obţinut în Banat impune următoarea ţintă a răsculaţilor – Timişoara. Se încearcă schimbarea cursului Begăi, iar zidurile cetăţii sunt bombardate. Pentru comitele cetăţii, Ştefan Bathory, ipoteza capitulării este imposibilă. Cu atât mai mult cu cât înfrângerile trupelor sale în confruntările anterioare i-au pus la grea încercare onoarea, iar certitudinea că voievodul Ioan Zápolya nu va permite căderea Timişoarei este încurajarea esenţială. Premiza principală – lipsa de experienţă a asediatorilor, în defavoarea cărora trecea timpul.

Şi, într-adevăr, nu se înşeală. Sprijinul soseşte. Armata nobiliară îi înconjoară pe răsculaţi, care, marcaţi de asediu, sunt, în urma luptei din 15 iulie, învinşi de cavaleria voievodului. Răzbunarea nu întârzie. Mare parte dintre cei capturaţi sunt ucişi. Execuţia lui Gheorghe Doja este una dintre demonstraţiile exemplare. Dezbrăcat, în lanţuri, aşezat pe un scaun de fier încins, îi este aşezată pe cap o coroană de fier, de asemenea încinsă. Cu un cleşte înroşit în foc i se smulg bucăţi de carne, care le sunt întinse camarazilor săi înfometaţi! Dar el, cu o îndârjire demnă de admirat, nu a scos nici un suspin, nici o lacrimă, nici un geamăt; el nu s-a îngrozit de o asemenea moarte crâncenă (Syeremi G., “Epistola de perdicione regni Hungarorum”, apud Ştefan Ştefănescu, Istoria Românilor, vol. IV, p. 151). Trupul îi este sfârtecat, iar bucăţile înălţate pe porţile Budei, Pestei, Alba Iuliei şi Oradei. Capul – adus la Seghedin. Cum afirma Ioan Sommer, legenda păgână a lui Lycaon trebuie să amuţească când creştinii pregătesc o asemenea masă.

Nu şi singura, căci înfrângerea răscoalei este urmată de legarea de glie a ţăranilor, obligaţia de a lucra pentru stăpân o zi pe săptămână, de a-i da a noua parte din produse şi a zecea parte bisericii, interdicţia pentru orice cleric de origine ţărănească să devină episcop. Lespedea acestor decizii o constituie Tripartitum-ul lui Worboczi, ce oferă temei juridic apăsării exercitate de nobili (Constantin Giurescu). Este efectul pe termen scurt. Însă, asemenea oricărei monede, şi această criză are două feţe. Cea de-a doua este şubrezirea Ungariei reflectată de înfrângerea suferită în faţa trupelor otomane la Mohacs, în 1526, şi pecetluită, 15 ani mai târziu, de dispariţia regatului ungar.

Cuprins odinioară, în manuale, între răscoala de la Bobâlna, din 1437, şi cea condusă de Horea, din 1784, războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja este mai mult decât o pagină a trecutului Transilvaniei, devenind prilej de reflecţie asupra noastră şi a lumii căreia îi aparţinem, a valorilor şi atitudinilor faţă de ele, a speranţei şi a purtării credinţei dincolo de aparenţe. Dar, mai ales, este ocazie de descoperire a preţului jertfei ca miez al oricărei lupte ce ne îngăduie a fi mai mult decât şovăitoare umbre pe faţa pământului.

Vincenţiu DASCĂLU