Revista:

Păltiniş – nemărginitul de dincolo de Mărginime

noi

Păltinişul se tălmăceşte în minţile multora dintre noi, astăzi, prin vestita “Şcoală” de la Vila 23, loc în care Constantin Noica (1909-1987)  îşi va primi, vreme de aproape două decenii, discipolii. Ca să devii ucenicul marelui filosof, înainte de căderea comunismului la noi, trebuia să cunoşti (sau să te străduieşti să înveţi) greaca veche şi germana. Pe lângă filosofie, traducerile şi străfundurile limbii române erau printre cele mai pasionante teme de discuţie ale lui Noica…

Păltinişul lui Noica
La jumătatea lunii trecute am urcat culmea Păltinişului după mai bine de un sfert de veac. Cu nostalgia vremurilor “demult apuse”. Aveam cu puţin peste 20 de ani atunci când aş fi vrut să-l întreb pe cel mai mare bolnav de “eminescianită acută” dintre români de ce socoteşte că “la început a fost Rostirea” şi nu Cuvântul, şi să mă laud (mândru precum găina care taman a făcut un ou) că, transcriind pentru a treia oară Bhagavad Gita în sanscrită, nu ştiu ce sensuri extraordinare aş fi descoperit la Eminescu… Dacă nu m-ar fi crezut, eram pregătit să îi aduc drept martori, în acea vreme, pe Amita Bhose şi pe anticarul Bogdan de pe Victor Manu, de la Bucureşti, ce îmi făceau adeseori rost de felurite texte în limba vechilor hinduşi, de care eram fascinat nespus…

Între Rostire şi Cuvânt

Cei 30 de km – din faţa Bibliotecii Astra din Sibiu, unde se desfăşoară, în fiecare an, în luna noiembrie, singurul Târg de Carte şi Revistă Religioasă din România, până în apropierea casei lui Noica –, i-am parcurs parcă într-o clipită, cuprins fiind de fiorul dintâi al primilor paşi prin pădurea de brazi a Păltinişului, amintinudu-mi cum repetam apăsat întîiul verset al Evagheliei după Ioan: Im Anfang war das Wort (“La început era Cuvântul”), hotărâtde a nu negocia nimic cu marele Noica… Acum, la fel ca şi atunci, cabana este închisă, pustietatea locurilor pogorându-te parcă întru începuturile fiinţei şi rostirii. Adăst aproape un ceas, fără ca să apară cineva şi să-mi deschidă… Într-un târziu, aveam să aflu că Noica nu este acasă. E plecat. Acum, la fel ca şi atunci…
“Amiciţiile” tinereţii
Mi-am deschis sufletul (atunci), vreme de aproape un ceas, în pădurile Păltinişului, precum la spovedanie,  unui om pe care cu greu îl puteai bănui de intenţii rele. Venise, chipurile, la Noica. Mi-a câştigat rapid încrederea. Cunoştea, după cum spunea, pe mai toţi discipolii de la Păltiniş (“Şi pe Ică, cu teologia, îl ştiu; şi pe Brumaru, pe toţi”). Când m-am întors la Bucureşti, casa pe care o închiriasem la margine de Herăstrău zăcea cu geamurile sparte, iar cărţile, singura mea avere, erau azvârlite, cu filele desfăcute, prin curtea plină de cireşi în floare. Aveam să înţeleg din acea zi că “muntele Păltinişului” era, în fapt, cu mult mai greu de urcat decât îmi închipuisem. Nădăjduiam însă că odată şi odată tot îl voi urca…
Melania
În locul “spovedaniei” mele naive de odinioară, în culmea Păltinişului, se află astăzi o cafenea. Privesc tăcut în jur. Soarele plăpând de noiembrie mă ademeneşte spre visare. Aproape că nici nu mă ating de cafea. La o masă, lângă un mic bar, Melania, singura vănzătoare din local, citeşte sfaturile Părintelui Cleopa.

Undeva, într-un colţ, zăresc o Psaltire. Nici prin cap nu i-ar trece cuiva că cineva s-ar putea ruga aici. Melania răspunde nedumeririi mele plină de sfială: În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul. Soţul Melaniei a stat săptămâni în şir în comă. S-a rugat îndelung pentru el. În dimineaţa în care a aflat o cruciuliţă în faţa uşii apartamentului lor, a ştiut că acesta îşi va reveni. O poartă de atunci mereu la gât. Melania e tăcută, nu mă întreabă nimic – nici de unde vin, nici încotro merg. Bucuria ei este Singur Domnul…

La umbra Schitului Păltiniş

palDialogul cu Nemărginitul, început de Noica, dincolo de Mărginimea Sibiului, în 1970, va deveni unul necurmat, din acele vremuri, în multe dintre marile cetăţi ale românităţii. De la smerita “vatră” de rugăciune a Melaniei, cobor spre seară către părinţii Păltinişului, veghetori întru rugăciune la căpătâiul filosofului rostului şi rostirii româneşti. Nevrednic de a-l fi întâlnit pe Noica în această scurtă viaţă pământească, mă mângâi cu gândul la vremurile în care aş fi vrut să-l cunosc. Dorinţa lui Noica de a fi înmormântat în curtea smeritului schit de la Păltiniş (după ce îl îndemnase pe N. Steinhardt pe calea Rohiei) avea să atârne, totuşi, greu în rostuirea vieţii mele întru Dreapta Credinţă, în anii ce au urmat după 1987. Deloc puţin.

 

Gheorghiţă CIOCIOI