Revista:

Părintele Gheorghe Dragomirescu

Untitled

Un preot de ţară. Dintre atâţia. Pentru care slujirea lui Dumnezeu şi sprijinirea enoriaşilor este răsplată şi mângâiere. La atâta s-ar reduce totul, dacă tocmai această expresie a firescului nu ar fi tulburat un regim pentru care buna aşezare a lucrurilor şi axul ei – Biserica – reprezentau o ameninţare. Aşa se face că suferinţa părintelui Gheorghe Dragomirescu nu îi oferă statutul de “caz”, ci de parte a unui întreg.

Se naşte în Buzău, la Blăjani, pe 21 ianuarie 1915, în familia lui Neagu Dragomirescu. Starea materială – departe de a fi una înfloritoare. De aceea, cea care contează este credinţa, reflectată şi de dorinţa lui Gheorghe de a deveni preot. De la această vrere pornind, după absolvirea cursurilor şcolii din sat, se înscrie la Seminarul Teologic “Chesarie Episcopul” din Buzău. Timpul i se împarte între studiu, lectură şi pregătirea colegilor mai avuţi. Totul cuprins în bucuria simţită în vremea praznicelor şi în verile care, una după alta, îl apropie de ţelul propus.

În 1935 devine student al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Cernăuţi. Pe perioada studiilor, pentru a se putea întreţine, prin îngăduinţa parohului bisericii din Blăjani, devine psalt. Curând se căsătoreşte cu fiica parohului din Lopătari şi devine tată. În 1939 devine licenţiat în Teologie şi, în vederea susţinerii familiei, solicită un post de preot “bucurându-mă numai de drepturile ce decurg din venitul epitrahilului”, neavând pretenţie la salariu din partea statului (Pr. Ionel Ene, “Dragomir, Gheorghe”, în Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 191).

Hirotonit preot la 12 noiembrie 1940, pe seama Parohiei Mărăcineni, se afirmă, în timp scurt, ca unul dintre gospodarii de seamă ai zonei. Calitatea de şef al garnizoanei legionare a comunei Lopătari îi oferă posibilitatea de a ajuta comunitatea atât prin înfiinţarea de cantine şcolare şi ocrotirea funcţionarilor ameninţaţi de destituire, cât şi prin intermediul aprovizionării cu produse agricole a sătenilor şi buna cooperare cu autorităţile locale. Scopul său – formarea de adevăraţi creştini din membrii garnizoanei, drept care “de aceea, nu am lucrat decât în conformitate cu această credinţă a mea. Căci ştiut este că nu pot fi puse laolaltă cele pe care le datorăm lui Dumnezeu cu cele ce suntem datori faţă de cei care ne conduc”.

Aceeaşi măsură înţeleaptă a îndeplinirii datoriei o probează şi în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, fapt probat şi de achitarea sa, în aprilie 1941, de către Tribunalul Militar al Corpului 5 Armată, şi, în noiembrie1941, de către Curtea Marţială a Comandamentului 5 Teritorial, acuzaţiile fiind uneltirea contra ordinii sociale şi delictul de port de armă, respectiv participarea la aşa-zisa rebeliune. Între iunie 1943 – februarie 1946, slujeşte la la Mânăstirea Barbu, ctitoria marelui căpitan din vremea lui Antonie Vodă din Popeşti, Barbu Bădeanu, înălţată pe locul unei zidiri anterioare a vel-comisului Radu Mihalcea. Aici, ca rezultat şi al intervenţiei maicii stareţe, este remunerat. Ca şi la Mărăcineni, ajutorul oferit obştii nu este doar duhovnicesc. Iar războiul şi apoi tensiunile politice de după martie 1945, numărul mare al credincioşilor veniţi, mai ales cu prilejul hramurilor mânăstirii, pe 8 noiembrie şi 23 aprilie (Soborul Sfinţilor Arhangheli, respectiv Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă), determină o grijă deosebită a cuvântului şi a faptei tânărului preot.

4 februarie 1946. Ca urmare a pensionării socrului său, primeşte numirea pentru postul de paroh al bisericii din Lopătari. Instaurarea regimului comunist îi impune, ca datorie, ajutorarea membrilor rezistenţei din Munţii Buzăului. În urma acestui fapt, este arestat la 18 februarie 1949 şi, timp de 8 luni este supus anchetei. Intenţia Securităţii este demonstrarea faptului că cei care se opun regimului fac parte dintr-o facţiune legionară şi, din acest unghi de percepere a realităţii, vina părintelui Dragomirescu o constituie… trecutul său. Sunt reluate acuzaţiile din 1941, iar pe fondul începerii procesului, la 24 noiembrie 1949, în favoarea eliberării sale curând este întocmit un memoriu al comunităţii din Lopătari, semnat şi de factorii politici şi culturali locali.

Condamnat, la 6 februarie 1950, la un an de închisoare corecţională, după ce refuzase să depună mărturie împotriva celorlalţi inculpaţi, este eliberat 13 zile mai târziu, în urma comutării pedepsei. Revenirea în sat ca slujitor al altarului echivalează cu reluarea situaţiei dinainte de 1943, Ministerul Cultelor respingând posibilitatea acordării unui venit, situaţia durând până în decembrie 1953. Este vorba doar de un detaliu. Continuă să se preocupe de nevoile enoriaşilor, reuşeşte să ducă la bun sfârşit refacerea bisericii, să îndepărteze o parte a ameninţărilor care riscau să afecteze viaţa comunităţii. Aceasta în ciuda ocolirii oricărei propuneri de colaborare cu Securitatea. Promisiunile de ameliorare a situaţiei sale şi a familiei, diferitele forme de şantaj şi presiunile de toate tipurile sunt acoperite de certitudinea că doar Dumnezeu, ca şi până atunci, este Cel ce poate dărui cele de folos. Acesta este şi motivul pentru care noua arestare, la 19 august 1959, alături de alţi preoţi, nu îl află nepregătit. Acuzaţia oficială – uneltire împotriva statului, bazată pe fragmente de predică scoase din context şi pe opiniile despre revoluţia maghiară din 1956 – constituie pretext pentru o nouă anchetă privind trecutul său politic.

Refuză să confirme acuzaţiile ce i se aduc sau să denunţe alte persoane. De aceea, ordonanţa de încetare a procesului penal din 31 august 1959, după ce precizează că inculpatul s-a sinucis prin strangulare în noaptea de 27 spre 28 august, menţionează că la primele cercetări nu şi-a recunoscut faptele de vinovăţie, urmând a fi… anchetat în continuare (Pr. Ionel Ene, loc. cit.). Ascunderea crimei este continuată de răspunsul oferit protoieriei Beceni, care este informată, la 9 noiembrie 1959, că preotul Gheorghe Dragomirescu a fost condamnat la 9 ani de închisoare corecţională prin sentinţa din 7 octombrie 1959, certificatul de deces fiind emis în 1961 şi dat doamnei Ecaterina Dragomirescu 2 ani mai târziu (Iulian Bunilă, “Preotul Gheorghe Dragomirescu a fost omorât în bătaie, în arestul Securităţii”, în Adevărul de Buzău, 16 aprilie 2014). Circumstanţele sfârşitului, ca şi locul îngropării, sunt necunoscute, afirmaţia oficială – moartea în timpul anchetei în sediul Securităţii din Buzău – sprijinind ipoteza privind decesul în urma bătăilor sau, potrivit unor mărturii, a sugrumării.

După un secol de la naşterea sa şi 55 de ani de la adormire, cele care se impun sunt faptele. Cele ale unui preot de ţară, asemenea multor altora care, spre deosebire de eroul lui Georges Bernanos, nu a cedat nici oboselii, nici deznădejdii, asumându-şi viaţa ca luptă sub chipul slujirii lui Dumnezeu şi înălţării neobosite a celuilalt.

Vincenţiu DASCĂLU