Revista:

Pelerini români la Eghina

Untitled 1

La moaştele Sfântului Cuvios Ierarh Nectarie vin spre închinare tot mai mulţi pelerini din toate colţurile lumii. Sunt zeci şi sute de mii de credincioşi, ortodocşi, dar şi de alte religii sau culte, care vin anual  pentru a cere Sfântului vindecare de boli trupeşti şi sufleteşti, căsătorie, găsirea unui loc de muncă, bună împăcare sau zămislirea de prunci. Foarte mulţi credincioşi au mărturisit despre ajutorul pe care l-au primit de la Sfântul Nectarie şi s-au scris multe cărţi despre minunile pe care le-a săvârşit. În ultima vreme, din foarte multe ţări, şi mai ales din România, se organizează pelerinaje spre Insula Eghina, locul unde a trăit în ultima parte a vieţii sale. Deşi este un drum destul de lung, de vreo 3000 de kilometri (din Bucureşti, dus-întors), mulţi români aleg să meargă pe cont propriu, cu maşina, trenul sau avionul, cu inimile înflăcărate de dorinţa de a se închina sfintelor sale moaşte chiar în locul unde a trăit şi s-a nevoit, întru dragostea de Hristos, Sfântul Nectarie Vindecătorul.

În drum spre Eghina

Aşa am hotărât să mergem şi noi, cu maşina, spre acest loc binecuvântat de Dumnezeu. Am ajuns cu o întârziere de câteva zile după hramul ce a avut loc pe data de 8 noiembrie, pentru a ne închina şi ruga la Sfântul Cuvios Nectarie. După o noapte petrecută într-un hotel din oraşul Pireu, am luat ferry-boat-ul din renumitul port grecesc, cu destinaţia Eghina. Această insulă, nu prea mare, a fost prima capitală a Greciei şi este de o frumuseţe aparte, având farmecul şi aerul tipic unei insule din sud, cu clădiri îmbrăcate în alb, taverne, palmieri, biserici şi paraclise întâlnite la tot pasul. Înconjurată de apele azurii ale Mării Egee, este supranumită Diamantul Golfului Saronic şi are o suprafaţă de 87 de kilometri pătraţi. Cam după o oră şi jumătate, vaporul intră încet în micul port plin de ambarcaţiuni al Eghinei. Mergem să ne cazăm, iar apoi ieşim să admirăm împrejurimile. Nu departe de port, în partea stângă, există un sit arheologic unde pot fi vizitate vechile ruine ale oraşului antic. Transportul pe insulă se poate face cu autobuzul sau taxiul, dar şi prin închirierea unei biciclete sau a unui scuter. Pentru cei mai cu dare de mână, există şi caleşti trase de cai. Grecii ştiu foarte bine să-şi oferteze turiştii şi pelerinii. Distanţele nu sunt foarte mari, iar cei obişnuiţi să facă trasee lungi pe jos pot ajunge cu piciorul la Mânăstirea Sfânta Treime din Eghina. În felul acesta, poate că pelerinul se învredniceşte mai bine pentru rugăciunile aduse Sfântului Nectarie ca mijlocitor, având multă credinţă că ele vor fi ascultate de Bunul Dumnezeu.

 La Sfântul Nectarie

Dimineaţa, cu multă bucurie pentru marea întâlnire ce ne aşteaptă, mergem la staţia de unde se ia autobuzul către mânăstire. Nu sunt foarte multe persoane în autobuz, iar drumul până acolo este de circa 15 minute. În clipa când ni se arată de după deal mânăstirea, instantaneu îmi zboară gândul la Sf. Sofia din Constantinopol: are aceeaşi anvergură parcă, iar stilul construcţiei este, desigur, inspirat din cel bizantin. Este foarte frumoasă. Observ că în această perioadă (la câteva zile după hram) este lume mai puţină şi locul este învăluit de multă linişte. Pătrundem cu sfială în impunătoarea biserică şi, după ce ne închinăm pe la icoane, undeva în partea dreaptă ni se dezvăluie, într-un mic paraclis integrat în biserica mare, racla mare cu sfintele moaşte ale Cuviosului Ierarh. Este aşezată în mijloc, pe un soclu din marmură albă, în formă de baldachin, lucrat cu mare migală, având înflorituri uimitor de fine şi detaliate. Pelerinii vin rând pe rând pentru a se închina cu evlavie. Am citit despre multele minuni pe care le-a săvârşit Sfântul Nectarie şi despre cum din moaştele sale încă de la început a izvorât mir, iar acum mă apropii cu emoţii mari de sfintele odoare. Primul lucru pe care-l simt este mirosul puternic de flori de primăvară ce îmi învăluie simţurile. Este ca o revărsare blândă de lumină. Închinători de toate vârstele vin să îşi aducă rugile şi mulţumirile aici, la această sfântă raclă din argint, pe care sunt reprezentate diferite scene din viaţa cuvioasă a Sfântului. E un loc de mare încărcare duhovnicească, pe care Ziditorul l-a binecuvântat prin pogorârea Duhului Sfânt de atâtea ori la Sfintele Liturghii săvârşite cîndva de către Părintele Nectarie însuşi. Cât de înălţător trebuie să fi fost!

Chilia

După ce ne închinăm şi ne rugăm, ne îndreptăm paşii pe aleea ce duce spre chilia Sfântului.  Toamna se arată şi aici prin frunzele îngălbenite peste noapte ale unor sălcii sau arbuşti. Temperatura este destul de bună, în jur de 20 de grade, dar vremea este închisă. Când ajungem, observăm mai multe construcţii ce conţin, printer altele, 2 paraclise lipite unul de celălalt, mai multe corpuri de chilii, pangarul şi alei terasate, ce-ţi oferă o privelişte largă de undeva de sus. Suntem cuprinşi de liniştea locului şi mă gândesc la sărmanele noastre făpturi ce-şi poartă suflarea dată de Dumnezeu prin această lume vremelnică. Aici se simte nevoia de a cere iertare pentru greşelile ce ne apasă, căci sufletul nu poate să nu se deschidă într-un astfel de loc. Intrând în primul paraclis, îmi strălucesc în faţa ochilor racla mică, doar cu o parte din moştele Sfântului Nectarie, dar şi o mitră arhierească în care este chiar sfântul cap al Cuviosului Ierarh. Ne închinăm în linişte şi smerenie, până la pământ. Apoi scriem nişte pomelnice şi mai rămânem într-un moment de reculegere, cu dorinţa de a absorbi cât mai mult din pacea de aici. În partea dreaptă, după coborârea unor trepte, se află cavoul unde a fost înmormântat vreme de mai bine de 20 de ani.

Loc de importanţă deosebită, pe care nu trebuie să-l scape nici un pelerin, este chilia unde s-a nevoit Sfântul ni s-a întâmplat şi nouă, să fie închisă, dar dacă rugaţi pe cineva  din personalul angajat, vă vor deschide odăile Sfântului, pentru vizitare. Se simte de când îi treci pragul lumina şi duhul pe care le avea Cuviosul Nectarie. Prin obiectele modeste pe care le folosea în mod curent, prin icoanele la care se ruga neobosit sau diploma de licenţiat în Teologie… Însă, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost patul în care îşi odihnea trupul îndelung ostenitor. Nu am rezistat, şi l-am atins. În clipa aceea, pentru o fracţiune de secundă, am avut un flashback al acelor vremuri de început de secol 20, mai curate, mai simple, şi aproape că am simţit prezenţa Sfântului lângă mine. Imediat m-am gândit la patimile prin care a trecut, cu smerenie, pentru dragostea de Mântuitorul Hristos, încă din fragedă copilărie. Scrisorile sale către Dumnezeu, dar şi educaţia creştină pe care a primit-o, cugetul său neîncetat cu inima înflăcărată la Domnul, milostenia şi umilinţa sa, nenumărate fapte de blândeţe şi ajutor pentru semenii lui, toate au zidit în vremelnica viaţă sufletul sfinţit al Cuviosului. El a urmat întocmai cuvintele Mântuitorului: Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.

Este o împlinire atât de mare că am putut ajunge aici! Cuvintele nu au putere de a descrie bucuria ce ne umple inimile. Mai admirăm câteva momente cărţile din bibliotecă, pe care fericitul teolog şi ierarh le citise din scoarţă în scoarţă, apoi ne închinăm şi mulţumim Sfântului că a binevoit şi s-a milostivit de noi pentru a ne primi în acest lăcaş de înaltă sfinţenie. Trecem pe la pangar, pentru a cumpăra câteva mici cadouri pentru cei de acasă, şi coborâm la staţia de autobuz, cu un sentiment de linişte şi pace, în timp ce mă gândesc şi mă rog ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să revenim în acest loc sfânt.

Seara mergem într-o plimbare prin romanticul orăşel al Eghinei, printre magazinele deschise până târziu, rătăcind pe străduţele înguste. Agitaţia şi zgomotul urbei, redescoperirea zarvei lumeşti, ne par atât de incompatibile, retrăind experienţa pe care am avut-o la Sfântul Nectarie, încât nu rezistăm prea mult şi decidem să ne retragem. Oricum, trebuie să ne pregătim bagajele pentru că mâine vom porni pe lungul drum de întoarcere acasă…

 

Laurenţiu COSMOIU