Revista:

De la cruciaţii Evului Mediu la cruciaţii secolului 20 – Interviu cu doamna conf. univ. dr. Anca Crivăţ

AUREL STATE
consemnat de Răzvan BUCUROIU

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

DSC_0470-1SMALL

Editura Rost şi Fundaţia Sfinţii Închisorilor au co-editat de curând o carte de excepţie: Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri de Aurel State. Gazdă a lansării de luna trecută a fost Compania Dan Puric, iar Sala Rapsodia a fost arhiplină. Printre cei care au luat cuvântul cu acest prilej s-a numărat şi d-na conf. dr. Anca Crivăţ, de la Universitatea Bucureşti, îngrijitoarea şi prefaţatoarea ediţiei, ce a avut ulterior bunăvoinţa de a ne acorda în exclusivitate interviul publicat mai jos. Născută în 1960, d-na Anca-Elena Crivăţ este absolventă de Spaniolă şi Limbi Clasice, traducătoare şi editoare în româneşte, între altele, a operei poetice a Sfântului Ioan al Crucii (San Juan de la Cruz) şi autoare a unei lucrări de referinţă în bibliografia de specialitate: Los libros de viajes de la Edad Media española (Cărţile de călătorie ale Evului mediu spaniol). (R. B.)

«Cavalerul fără pată şi fără prihană»

Sunteţi conferenţiar universitar, specialistă în hispanistică şi în limbi clasice, cu un interes aparte pentru cultura şi literatura Evului Mediu. Ce anume v-a determinat să vă abateţi de la precupările profesionale curente şi să vă ocupaţi de îngrijirea memoriilor postume ale unui autor contemporan trecut prin „cruciada antibolşevică” şi prin temniţele comuniste?

Admiraţia. Asta în primul rând. Am avut marea şansă de a cunoaşte, pe când eram foarte tânără, biografii tulburătoare ale unor deţinuţi politici din România comunistă. Eram elevă la Liceul “Iulia Haşdeu” din Bucureşti, unde mi-a fost profesor scriitorul Marcel Petrişor. Deşi – am aflat asta mult mai târziu – îi era, din principiu, interzis să îşi povestească amintirile din detenţie (13 ani de închisoare politică), d-sa discuta, cu un grup restrâns de profesori şi de elevi, despre această perioadă, semnificativă pentru propria biografie şi emblematică pentru modul în care în România s-a “construit comunismul”, ca să folosesc un “şablon” al epocii aceleia. Aşa am avut revelaţia faptului, până atunci doar bănuit, că tot ceea ce ni se spunea la şcoală despre istoria ultimului război şi despre perioada postbelică nu era decât minciună. Tot datorită profesorului şi scriitorului Marcel Petrişor am cunoscut, în anii care au urmat, o serie întreagă de foşti deţinuţi politici, figuri de o excepţională ţinută morală, cum, din păcate, nu mi-a mai fost dat să cunosc în generaţiile mai noi. Am avut şansa de a cunoaşte foarte buni profesionşti, oameni de caracter devotaţi profesiunii lor, oameni buni, frumoşi pe dinăuntru, dar tărie de caracter şi conştiinţă a propriei misiuni şi a necesităţii sacrificiului personal pentru o cauză care transcende destinul individual, asta nu am cunoscut decât la aceşti oameni trecuţi prin oroarea închisorii politice. Să ne înţelegem bine: au trecut prin această încercare tocmai fiindcă erau devotaţi până la sacrificiu ideii unei Românii eliberate de comunism şi de politicianismul corupt. Ei bine, dintre toţi cei pe care i-am cunoscut, Aurel State mi-a trezit admiraţia cea mai profundă. De altfel, nu era doar sentimentul meu: a fost una dintre legendele puşcăriilor politice, supranumit de cei ce i-au împărtăşit suferinţa, cu o formulă împrumutată din romanele cavalereşti ale Evului Mediu, “cavalerul fără frică şi fără prihană”. În al doilea rând, am avut şi un motiv personal, l-am pomenit în prefaţa cărţii…

V-am auzit relatând, la televizor, scena cutremurătoare a unui fel de holocaust domestic: aţi îngrijit acum o carte pe care fuseseţi nevoită s-o ardeţi în urmă cu 30 de ani! Ce s-a întâmplat, mai exact, atunci, în 1983?

Tocmai la acest motiv personal mă refeream. Marcel Petrişor, ne adusese, prin primăvara lui 1983, dactilograma Drumului Crucii, poate exemplarul personal al autorului, vânat ani la rând de Securitate. Citeam cartea împreună cu soţul meu când, fiindcă urmărirea se înăsprise chiar în acea perioadă, Marcel Petrişor a venit la noi extrem de tulburat şi ne-a cerut să o distrugem imediat, rămânând de neclintit la orice propunere de a încerca să o ascundem foarte bine: “Nu ştiţi cu cine aveţi de-a face!”, ne-a spus el atunci, iar atitudinea sa din acel moment, gravitatea tonului şi presiunea sub care simţeam că se află au fost mai convingătoare decât cuvintele. Îi pierise umorul proverbial şi în locul lui vedeam cum se profila spaima de a-şi pune în primejdie prietenii. Atunci am distrus cartea, arzând-o filă cu filă. Am dorit de atunci, mai mult decât orice, ca în locul cărţii arse să pun în loc cândva un volum îngrijit cu atenţie, ca să şterg amintirea acelui moment înjositor. Şi iată că Dumnezeu a dat să se facă.

«M-am lovit de o aripă de înger..»

Pentru studiul introductiv al ediţiei aţi cercetat amănunţit dosarele lui Aurel State de la CNSAS. Ne-aţi putea puncta câteva lucruri şocante pe care nu le ştiaţi şi le-aţi aflat în urma acestei investigaţii?

Multe lucruri mi s-au limpezit citind acele documente. Dar să nu ne facem iluzii în privinţa lor: ceea ce ele livrează este imaginea Securităţii, a organului de represiune, redată cu cuvintele securiştilor, conform felului lor strâmb şi murdar de a vedea lucrurile. Am aflat, deci, în primul rând, care era faţa nevăzută, hâdă, a vieţii noastre de toate zilele. E o constatare pe care au făcut-o toţi cei care au studiat aceste arhive, nu e ceva nou, dar e ceva ce trebuie spus mereu, ca să nu se uite. În privinţa lui Aurel State, m-a şocat modul în care a putut fi “turnat”: nu doar de către unele rude care, în mod vădit, nu aveau nimic în comun cu ţinuta lui morală şi nici nu ar fi putut-o înţelege, ci de către vechi tovarăşi de prizonierat (asta mi s-a părut cel mai îngrozitor), colegi de şcoală, consăteni. Citind informările pe care le livrau Securităţii, ai senzaţia că vezi cu ochii proprii cum se întinde “ciuma”, cum contaminează rând pe rând pe încă unul şi pe încă unul… Nu mi-am închipuit că lucrurile pot lua o astfel de înfăţişare, deşi, desigur, am citit mult din ceea ce au scris despre aceste arhive cei care le-au studiat mai mult decât mine.

La un moment dat, sub anchetă fiind, Aurel State a decis să se arunce în gol de la etajul 4, dar s-a lovit, în cădere, „de o aripă de înger”. N-a murit, dar a rămas infirm pe viaţă. Cum poate fi interpretat acest episod din viaţa unui erou cu conştiinţă creştină, în condiţiile în care sinuciderea trece drept un mare păcat?

Sunt într-o situaţie dificilă. Pe mine nu m-a torturat nimeni, deci nu prea am cuvânt să răspund la o atare întrebare. Ştiu însă de la scriitorul Marcel Petrişor că discutaseră despre această problemă, pe care şi-o pusese, desigur, şi Aurel State. În presiunea – inimaginabilă pentru oricare dintre noi – a acelor momente, Aurel State a considerat că poate asuma acest păcat de moarte ca să nu rişte să îi aducă în faţa anchetei pe prieteni, colegi, cunoscuţi, pe care i-ar fi aruncat, astfel, într-un calvar pe care el îl cunoştea bine. Să nu uităm că procesele acelor ani – vorbim despre anul 1958 – erau procese făcute unor oameni nevinovaţi, pentru crime imaginare, numite în jargonul juridic de-atunci “uneltire contra orânduirii socialiste”. “Şi-a pus viaţa pentru prietenii săi” într-un mod neobişnuit, paradoxal, la care nu te gândeşti când citeşti aceste cuvinte ale lui Hristos. A făcut-o chiar dacă astfel îşi risca mântuirea. Nu pot merge mai departe cu această analiză, nu cred că am dreptul. (…) mai multe citiți în revistă.