Revista:

Părintele Marin Tănase, 60 de ani de la mutarea la cele veşnice – de Vincenţiu Dascălu

Părintele Marin Tănase

În general, este simplu. Dăruieşti cu speranţa că vei fi răsplătit. Totuşi, însăşi dăruirea reprezinta răsplata adevărată. Cazul Părintelui  Marin Tănase este o pildă în acest sens. Una modestă, prin firescul său, folositoare prin reamintirea a ceea ce contează, şi necesară tocmai ca mijloc de înfruntare a încercării unui timp de a distorsiona valorile comunităţii.

Se naşte în Vâlcea, în comuna Tetoiu, de praznicul Sfântului Mare Mucenic Mina, la 11 noiembrie 1893. Şcoala o urmează la Şerbăneşti şi la Craiova iar în 1908 devine elev al Seminarului Nifon Mitropolitul din Bucureşti. Opţiunea pentru a studia mai departe pare ciudată pentru o parte a celor apropiați, pornind de la starea materială dificilă a familiei. De fapt, ea constituie imboldul, alături de credinţa profundă şi de conştiinţa că doar preotul poate oferi instrumentele necesare depăşirii durerii sărăciei exterioare, ce îşi află rădăcina în pustietatea sufletească. Anul 1916 confirmă viabilitatea acestei perceperi a realităţii. În iunie, absolvă cursurile seminarului. Peste puţin timp se căsătoreşte. În septembrie este hirotonit preot, pe seama parohiei Văleni- Vâlcea. Intrarea României în război nu îi îngăduie să poarte grija enoriaşilor săi fiind trimis, pentru acordarea asistenţei duhovniceşti, pe front.

La Mărăşeşti şi la Mărăşti, în diverse unităţi din Moldova, se impune celor din jur prin eroismul cu totul deosebit, atribuţiile spirituale împletindu- se cu grija faţă de răniţi, înfruntarea dificultăţilor pentru a fi mereu acolo unde se cuvine să se afle, preocuparea de a plivi buruienile deznădejdii şi a hrăni speranţa. Răniţi, bolnavi, muribunzi, soldaţi, ofiţeri, medici şi sanitari, fiecare dintre ei află în cuvântul şi gestul preotului aflat mereu în veghe, aparent invulnerabil înaintea rigorilor războiului, refugiul necesar. Rostul său – a aminti că Dumnezeu nu ne părăseşte nicicând şi că, firesc este a-L descoperi în fiecare dintre semenii noştri. Acesta este şi motivul pentru care una dintre preocupările sale majore este îngroparea celor ucişi şi cinstirea sacrificiului lor. În acest sens, după război, este unul dintre cei care se preocupă intens de organizarea cimitirelor militare, cea mai elocventă expresie fiind înfiinţarea şi conducerea înţeleaptă a Comitetului pentru Monumentul Eroilor. Truda îi este răsplătită cu numeroase distincţii militare, însă principala recompensă o constituie revenirea la Văleni pentru păstorirea credincioşilor. Predicile, alături de activitatea bibliotecii parohiale şi activităţile căminului cultural, înfiinţate prin grija Părintelui Marin, devin apa vie care şterge, treptat, pustia sufletească atât de frecvent întâlnită în copilărie. Cât despre sărăcia materială, aceasta îşi află leac în înfiinţarea Băncii Populare din comuna natală, care reduce substanţial presiunea cămătarilor. În 1923 este numit paroh al bisericii din satul Măneasa, parte a comunei Tetoiu. Transferul îi aduce confruntarea cu presiunile politice pe care reuşeşte să le modeleze potrivit nevoilor sătenilor. Căci nu dezbaterile ideologice, rivalităţile doctrinare, îl preocupă ci doar posibilitatea de a îmbunătăţi viaţa celor a căror grijă i-a fost încredinţată. Pentru ei se străduieşte să obţină fonduri, şi rod acestei perseverenţe sunt atât reparaţiile aduse bisericii din sat cât şi a drumului comunal. Sprijinul obţinut din partea Mişcării Legionare în demersurile sale îi aduc, în decembrie 1933, după uciderea , pe peronul gării din Sinaia a preşedintelui Consiliului de Miniştri, I. Gh. Duca, calitatea de suspect şi, în ciuda lipsei oricărei dovezi incriminatorii, este reţinut timp de 45 de zile.

După eliberare, confirmând declaraţia din timpul interogatoriului – Politica pe care o fac este politica lui Hristos – (Toma Rădulescu), începe consolidarea bisericilor comunei şi a activităţilor filantropice, purtând de grijă celor săraci şi orfanilor, văduvelor şi bolnavilor. În egală măsură, este principalul gospodar al satului, îndeletnicindu- se atât cu apicultura, cât şi cu creşterea viermilor de mătase. Cea mai importantă realizare a sa – Sfatul moralizator, un fel de Adunare a bătrânilor ce mediază conflicte, sancţionează comportamente prea puţin creştine, pune rânduială acolo unde ar putea încolţi dezbinarea. Toate aceste devin, aproape firesc, capete de acuzare după instaurarea regimului comunist. 15 august 1952. Praznicul Adormirii Maicii Domnului. Sfânta Liturghie. În cadrul predicii, aminteşte de grija cea fără de hotar a Preacuratei şi Pururea Fecioarei Maria faţă de noi, căci rugăciunea ei către Fiul devine cu atât mai puternică atunci când noi credem că am fost uitaţi. Noaptea ce urmează este ridicat de Securitate, în baza unor delaţiuni date de membrii de partid din localitate (Adrian Nicolae Petcu). Ca şi în urmă cu douăzeci de ani, locuinţa îi este percheziţionată, iar el este supus anchetei extrem de dure (Toma Rădulescu). Singurul cap de acuzare – prezumtiva activitate legionară. Dovezile lipsesc; prin urmare, sunt construite (mărturii mincinoase despre exploatarea enoriaşilor etc). Este deţinut, iniţial, în Penitenciarul Craiova, mutat apoi la Drăgăşani, Râmnicu Vâlcea, adus, în final, la Piteşti. Mărturiile din această perioadă amintesc de vremea primului război mondial – şi-a continuat activitatea misionară (…) deţinuţii bolnavi au beneficiat de de îndemnul şi de rugăciunile către Dumnezeu, care au contribuit la uşurarea suferinţelor trupeşti (Toma Rădulescu). Sănătatea i se degradează, la 23 ianuarie 1953 fiindu-i depistată insuficienţa cardiacă. Ea este şi cauza mutării la cele veşnice, la 8 februarie 1954, în penitenciarul-spital Văcăreşti a celui care, asemenea Cuviosului Gherasim Iscu, pe patul de suferinţă s-a rugat pentru iertarea celor care îl aduseseră în starea aceea (Toma Rădulescu).