Revista:

Miron‑Vodă Barnovschi

Untitled

De Miron‑Vodă Barnovschi ne amintim rareori. Numele său lipsește din programa școlară, iar reperul major al apropierii de domnia sa rămâne, de mai mult de trei decenii, monografia semnată de Aurel Golimas, deși descoperirea, în urmă cu 16 ani, sub pardoseala naosului Bisericii Barnovschi din Iași, a criptei nefinisate, conținând  oseminte acoperite de o tunică de mătase, atribuite voievodului, a stârnit viu interes, iar vremea proslăvirii sale pare apropiată.

Se naşte în 1590, la 19 kilometri de Cernăuţi, în satul Toporăuţi (cunoscut astăzi, mai ales ca loc de baştină al interpretei de muzică populară Sofia Vicoveanca). Pe linie maternă, este descendent al Movileştilor, bunica sa fiind sora domnitorilor Ieremia şi Simion şi a vlădicăi Gheorghe. Din partea tatălui, Dumitru Barnovschi, moştenirea este cea a boierilor de ţară care şi‑au apărat pământul, de fiecare dată, cu dârzenie, unchiul său, Onufrie, numărându‑se printre oştenii Sfântului Voievod Ştefan, în vreme ce bunicul său, Toma, s‑a afirmat în lupta purtată contra lui Despot‑Vodă de către Ştefan Tomşa. Numele îi provine de la moşia sa din ţinutul Iaşilor, Bârnova.

Educaţia şi calităţile deosebite îi aduc curând demnităţi în Sfatul Ţării. Faima de ostaş şi virtuţile de diplomat îl fac indispensabil nu doar domnilor Moldovei Gaspar Graţiani, Alexandru Iliaş, Ştefan Tomşa al II ‑lea şi Radu Mihnea, dar, în aceeaşi măsură, intereselor Porţii şi ale Poloniei, fiind, o vreme, reprezentantul oficial al sultanului Osman al II ‑lea la Hotin, pentru medierea disputelor dintre otomani şi leşi. Printre motivele acestei aprecieri nu se află doar înzestrarea de fin om politic şi legăturile de familie cu Polonia, ci şi faptul că în relativismul începutului de secol 17, când toate devin uşor de cumpărat şi de năruit, Miron Barnovschi este o pildă a măsurii.

De aceea, la moartea lui Radu Mihnea, în ianuarie 1626, marii boieri îl aleg domn. O alegere pragmatică. În ultimii ani de domnie, bolnav fiind, Radu‑Vodă încredinţase o parte consistentă a atribuţiilor sale portarului Sucevei, Miron Barnovschi, pe care zice‑se că şi l‑ar fi dorit ginere. Mulţumită serviciilor anterioare în favoarea intereselor ei, dar mai ales a darurilor consistente trimise la Stambul (un raport olandez se referă la 100.000 de coroane date sultanului Murad al IV‑lea şi de 50.000 pentru dregătorii săi), Poarta nu ezită să recunoască noua domnie. Bucurându‑se de circumstanţele favorabile (revolte în nordul Anatoliei, dependenţa padişahului de sfetnicii săi etc.), noul domn îşi propune îmbunătăţirea stării Moldovei. Dările sunt reduse, aşezările afectate de incursiunile tătarilor primesc scutirea de impozite, satele sunt repopulate.

Buna rânduială este consolidată prin ctitorii. În Iaşi se înalţă Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului şi Biserica Sfântului Ioan Botezătorul. De asemenea, sunt zidite biserica Mânăstirii Hangul şi Mânăstirea Bârnova, este desăvârşită splendida Mânăstire Dragomirna a Mitropolitului Anastasie Crimca, sunt ridicate clisiarniţa Mânăstirii Sfântul Mucenic Ioan cel Nou din Suceava şi biserica cea mare din Lvov. Ctitoriile sunt completate de un aşezământ pentru mănăstirile Moldovei care vizează buna lor funcţionare şi contracararea influenţelor externe, în cadrul Sinodului de la Iaşi din 1626. Acestea sunt motivele pentru care Miron Costin, rudă a domnului, preciza că mânăstiri şi biserici câte au făcut în aşa scurtă vreme, nici un domn nu au făcut. Făcut‑au alţi domni şi mai multe, eară cu mai delungate vremi, unii în 40 de ani, alţii în 20  de ani, eară el în trei ani.

Dincolo de evlavia indiscutabilă, olitica ecleziastică are şi o dimensiune politică. Înlăturarea suzeranităţii turceşti nu mai e posibilă pe calea armelor. De aceea, ca odinioară Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Miron Barnovschi oferă model noii forme de rezistenţă a lumii ortodoxe, mult mai realistă şi mai eficientă. Armătura o reprezintă legăturile strânse cu Polonia, prin căsătoria cu fiica guvernatorului Cameniţei, graţie ţesăturii de punţi a unchilor săi Movileşti cu nobilimea Republicii, reperul lor constituindu‑l obţinerea indigenatului polon de către Miron‑Vodă, în 1629. De asemenea, relaţia apropiată cu unchiul său, Sfântul Ierarh Petru Movilă, îi îngăduie să beneficieze nu doar de sprijinul aristocraţiei polone, dar şi al micii nobilimi ucrainene, în al cărei ajutor, discret, dar eficace, a venit. În mod similar, prietenia cu Kantemir Mîrza, făuritorul hanatului nogai din Bugeac, vasal Porţii de iure, dar stăpân de facto al Cetăţii  Albe, Bugeacului şi Dobrogei, îngăduie Moldovei evitarea incursiunilor tătăreşti obişnuite înainte de 1626. Şi pentru ca încrederea otomanilor să nu fie ştirbită, de la Iaşi, pe lângă uzualul tribut, în 1627, vine ajutor pentru repararea cetăţilor turceşti. Din păcate, tocmai avantajele se transformă în vulnerabilităţi. Politica oscilantă a Poloniei faţă de Înalta Poartă alimentează rezervele acesteia din urmă în privinţa loialităţii lui Miron‑vodă. Relaţia cu hanul nogai, prea puţin docil faţă de interesele Stambulului, nu este nici ea de ajutor. Cu atât mai mult cu cât boierii şi chiar verii domnitorului, dornici să obţină consolidarea influenţei lor, îl calomniază dregătorilor turci. Rezultatul? Miron Barnovschi este mazilit în august 1629. Se invocă refuzul creşterii tributului cu 40 de pungi. Departe de a o privi ca pe o înfrângere, fostul domn consideră pierderea tronului doar o încercare. A venit vremea cercetării sufletului şi apropierii de pâinea smeririi. De aceea, să primim cele dăruite de Hristos.

Este adevărat, cea mai mare parte a averii se află deja în Polonia. Ca şi familia sa. El însuşi se retrage la Ustia, lângă Nistru, beneficiind de avantajele indigenatului. Şi, atent la evoluţia evenimentelor de dincolo de graniţă, aşteaptă – ca odinioară Petru Rareş – să redevină, cu ajutorul lui Dumnezeu, ce a fost şi mai mult decât atât.

Domnia este preluată de fiul lui Radu Mihnea, Alexandru Coconul. Tânăr, alungat din jilţ doar după zece luni de la întronare. Pentru Miron este prilejul să încerce redobândirea tronului. Trupele sale, conduse de hatmanul Nicoriţă, cumnatul său, sunt învinse de armata vornicului Lupu (viitorul domnitor Vasile Lupu) la Toporăuţi. Ţara îl alege ca domn pe Moise Movilă, fratele Sfântului Ierarh Petru Movilă. Animat de bune intenţii, noul conducător decide să limiteze puterea boierilor şi să intensifice relaţiile cu Polonia. Această ultimă acţiune este folosită de către cei din urmă ca pretext pentru ca, după un an şi jumătate de cârmuire a Moldovei, să îi obţină îndepărtarea din scaun de către puterea suzerană. Este numit Alexandru Iliaş. Înconjurat de greci  şi turci, aflat la a doua domnie, detestat pentru dările grele, noul domnitor stârneşte nemulţumirea  profundă a întregii ţări. De aceea, în aprilie 1633 izbucneşte una dintre cele mai puternice revolte, angrenând toate categoriilor sociale. Mişcarea, condusă  de Lupu vornicul, determină plecarea lui Alexandru‑Vodă din scaun. Cum Lupu refuză coroana, este chemat Miron Barnovschi. Cursul ultimelor  domnii din Moldova îi determină pe apropiaţii săi să îi ceară a nu se întoarce la Iaşi. Pentru Miron este limpede însă că, deşi obezile turceşti încă sunt grele, dulce este domnia Moldovei.

Dornic să înlăture orice ambiguitate a poziţiei sale, la scurt timp după revenirea la Iaşi se pregăteşte pentru drumul la Stambul, în vederea confirmării domniei. Conducerea Moldovei o încredinţează mamei sale. Ajuns la Târgovişte, este primit cu deplină bunăvoinţă de noul domn muntean, Matei Basarab, care îi oferă dovezi ale necredinţei boierilor moldoveni, liderul acestora fiind vornicul Lupu. Barnovschi consideră însă că sânge s‑a tot vărsat, iar trădări tot vor mai fi. Dar cum să câştigi dragostea lărgind cimitire? Cât despre înfruntarea turcului, o voi şi eu. Dar până şi regele David l‑a doborât cu praştia pe Goliat filistinul. Noi nici pietre nu avem. Doar praf răscolit de vânt.

Astfel, încredinţându‑şi viaţa voii Domnului, îşi continuă drumul. La Silistra se confruntă cu ostilitatea lui Abaza‑paşa, cel de a cărui permisiune depindea continuarea drumului. Ajuns în capitala imperiului, împarte daruri tuturor celor influenţi – după obicei – şi aşteaptă să fie primit de către Mehmed‑paşa, marele vizir. Dar este întemniţat, bunurile îi sunt confiscate şi este acuzat de refuzul plăţii celor 40 de pungi în 1629, de intervenţia în Moldova după mazilirea lui Alexandru Coconul, de jefuirea coastelor turceşti de către cazaci, de legăturile cu rebelii Mehmed şi Sahin Ghirai, conducători crimeeni, dar şi de susţinerea lui Kantemir Mîrza în încercarea de a cuceri Hanatul Crimeii. În mod expeditiv, la solicitarea marelui vizir, sprijinit de muftiu, Divanul decide să peară Barnowski vodă. Ca o concesie, i se propune convertirea la Islam. Miron o respinge. Motivaţia sa este simplă – înaintea unei funcţii efemere şi a unei ameninţări permanente din partea rivalilor, salvarea sufletului este opţiunea firească. De aceea, cel despre care postelnicul Toma dădea mărturie că îl vedea pren miezul nopţii, îngenuncheat înaintea icoanei, la rugă, cu mare osârdie, nu poate accepta acest târg. Boierii care îl însoţesc nu întârzie să facă apel la ajutorul celor în măsură să incline balanţa în favoarea domnitorului. Însă fie sacrificarea lui Miron Barnovschi ţine de pierderi colaterale (aşa cum este cazul Poloniei, care are nevoie de relaţiii cordiale  cu Poarta), fie poziţia lor este şubredă (cazul Patriarhului Constantinopolului, Sfântul Ierarh Mucenic Kiril Lukaris), fie au tot interesul jertfirii lui Miron Barnovschi (apropiaţii lui Alexandru Iliaş şi aliaţii vornicului Lupu).

Miron Barnovschi este executat în după‑amiaza zilei de sâmbătă 22 iulie 1633. Trupul îi este dus, pe ascuns, la una dintre bisericile Stambulului, iar după o vreme, se pare, adus, la porunca lui Vasile Lupu, în ţară. Dincolo de legendă – pieirea sa este urmată, pe malurile Bosforului, de un cutremur puternic, fresca cu portretul său din Mânăstirea Bârnova se fisurează în ceasul decapitării ctitorului – sau de mărturia cronicarului – turcii şi‑au zis: nevinovat au fost acest om – se află diata (testamentul) lui Miron Barnovschi. Întocmită în temniţă, este un exemplu de patriotism şi de definire a programului domniei. Dispoziţiile privind averea şi obligaţiile financiare sunt eclipsate de încrederea în providenţa divină şi de grija pentru mama sa. Asemenea Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, depăşind caracterul de act testamentar, documentul mărturiseşte despre valoarea credinţei. După cuvântul Ecclesiastului, nu caută vinovat pentru condamnarea sa. Din tot ceea ce adunase, singurul bun rămân seminţele rugăciunii, bunul nume şi lăcaşurile de închinare. De aceea, mai mult decât o filă de istorie, mucenicia lui Miron‑Vodă Barnovschi, ca şi cea a unui Petru Cazacul înaintea sa ori a Sfinţilor Mucenici Brâncoveni de după el, este mărturie a unui chip de împlinire:  prin forţa şi limpezimea credinţei.

 
Vincenţiu DASCĂLU