Revista:

Mânăstirea din inima Pădurii Nebune

Untitled

De la marginea de apus a Bucureştilor şi până la Severin se întinde patria pâinii… A pâinii coapte în ţest. O patrie pe cale de dispariţie. Cuptorul mobil al armatelor romane, după aproape 2000 de ani de folosinţă neîntreruptă pe aceste locuri, începe să fie dat uitării. Pe nedrept…

Patria pâinii în ţest

La Măgura cu liliac, un sat de lângă Ruşii de Vede, înainte de 1990, se cocea – în ţest – cea mai bună pâine din ţară… E drept, grâul primit de ţărani de la CA P, în condiţiile de austeritate impuse în acele vremuri de regimul comunist, se împuţina de la un an la altul… În fiecare sâmbătă, înainte de asfinţitul soarelui, puteai vedea însă mii şi mii de focuri aprinse în curţile oamenilor din patria pâinii. Înconjurate de flăcări asemenea vâlvătăii soarelui de pe cer, ţesturile urzeau atunci faţa rumenă a pâinii, a chipului Domnului. Închinată în timpul dospitului, înainte de a fi aşezată cu cârpătorul pe vatra încinsă şi după coacere, pâinea în ţest era socotită un dar al cerului pentru care oamenii nu uitau niciodată să mulţumească Celui Preaînalt…

Trăind după Evanghelie…

Socotesc un mare câştig faptul de a‑i fi cunoscut îndeaproape pe oamenii din patria pâinii. A pâinii coapte în ţest. Cum liceul de filologie‑istorie de la Turnu Măgurele s‑a desfiinţat chiar în anul în care aş fi vrut să‑i calc pragul, înscris la un liceu din Ruşii de Vede, am avut vreme din destul să cutreier – după‑amiezile, mai ales – satele dimprejurul acestui vechi oraş. Sate în care se aprindeau, aproape ritualic, focurile pâinii. Şi prima pâine aburindă – chipul rumen al Domnului – era împărţită ca o ofrandă, la poartă, copiilor şi străinilor. Căci oamenii din patria pâinii trăiau după Evanghelie, în care se spune că cele dintâi, cele mai bune roade ale tale se cuvine a fi dăruite Domnului. Iar copiii şi străinii nu puteau fi decât trimişii Celui de Sus, Care cerceta astfel, prin împărţirea pâinii, bunătatea şi dărnicia lor…

Ioana a prescurilor…

Într‑o zi, aveam să primesc – la poarta unei case de la o margine de sat – o pâine mare, rotundă, abia ridicată de pe vatră… Nu o puteam refuza. Pe oamenii din patria pâinii nu ai dreptul să‑i refuzi niciodată. S‑ar simţi nespus de ofensaţi, oricât de mare ar fi ruşinea de a primi o pâine nedobândită prin sudoare. Era pâinea Ioanei. O pâine împărţită cu o cruce mare făcută asupră‑i. O pâine a regretelor… A jalei că jos, în pădure, lângă sat, o mânăstire
veche stătea închisă de mai bine de un veac. Călugării o părăsiseră îndată după războiul cu turcii de la 1877. Ultimii doi monahi au pus încuietori grele la uşa bisericii şi s‑au pierdut fără urmă în desişul Pădurii Nebune… Asta ştia Ioana de la părinţii şi bunicii ei… Şi durerea care o apăsa până în străfundul inimii, ca o rană vie, era că ea, Ioana, ar fi putut în acea zi de sâmbătă să coacă prescuri. Prescuri pentru a doua zi, la mânăstire…

Ctitoria lui Negru Vodă

Din satului Ioanei am coborât atunci, atras ca de un magnet, drept la mânăstirea „lui Negru Vodă” din pădure. O mânăstire căreia îi cunoşteam legenda, dar care n‑aş fi crezut să se afle atât de aproape. Încuietorile grele ce atârnau pe uşa ei nu puteau fi, desigur, decât cele lăsate de călugării pierduţi în afundul codrului… De sub o piatră de fântână răsturnată aveam să adun câteva file de Evanghelie pe slovă veche. Cu buchii roşii şi negre, purtate în acel loc, cine ştie când, de vântul ce făcea copacii dimprejur să freamăte. Aş fi vrut, în acea zi, să las la mânăstire pâinea împărţită de Ioana. S‑o las pe pragul bisericii, prag tocit de vremuri, pe care va fi păşit odinioară domnul Ţării Româneşti, Matei Basarab, cel ce avea să rectitorească mânăstirea lui Negru Vodă „la leat 1647”, după cum se află scris în vechea pisanie. Să las acolo pâinea întristării…

Adăstarea monahilor

Aveam să mă întorc în nenumărate rânduri la mânăstirea‑bijuterie din Pădurea Nebună. Într‑o bună zi, voi reuşi chiar – ca prin minune – să văd încuietorile grele date jos de la uşa bisericii şi vreme de câteva ceasuri să am privilegiul de a contempla pictura acesteia veche de veacuri, nemaiîntâlnită vreodată altundeva. Mereu însă, plecând de aici, voi împărtăşi jalea Ioanei: aceea de a nu vedea monahi rugându‑se în vechiul locaş. Căci monahii plecaseră demult, uitând să se mai întoarcă; şi Ioana, cu mâna streaşină la ochi – aşa cum am mai aflat‑o o vreme în satul de la marginea Pădurii Nebune –, tot privea mereu şi mereu spre mânăstire, aşteptând ca aceştia să se întoarcă… Ar fi făcut ea prescuri calde, prescuri bune. Prescuri ca nimeni alta din patria pâinii. Prescuri la zi de praznic…

Drumul către casă

Focurile de sub ţesturi, în patria pâinii, au început să se stingă încetul cu încetul în anii de pe urmă… Adăstarea Ioanei însă – plecată de multă vreme, cu două pâini rumene sub braţ, să le dăruiască Domnului în rai – n‑a fost zadarnică. Monahii s‑au întors până la urmă în Pădurea Nebună… Au tot dat ocol locului, s‑au tot uitat la mânăstire. Au recunoscut‑o ca fiind a lor şi n‑au vrut să mai plece. Şi unde ar trebui să tragă oare monahul, dacă nu la mânăstire?

De aproape doi ani (2014), cu binecuvântarea PS Părinte Galaction – care avea ştiinţă, încă de la înscăunarea sa ca ierarh al locului, că odată şi odată mânăstirea de lângă Ruşii de Vede tot îi va recunoaşte pe ai săi –, au dat jos încuietorile şi au pus început slujbelor după rânduiala cea monahicească.

Monahii navetişti în Pădurea Nebună

Cum în Pădurea Nebună de lângă Ruşii de Vede n‑a mai fost mânăstire de aproape un veac şi jumătate, multora li se pare astăzi de neînţeles ca patru oameni cu bărbi lungi, îmbrăcaţi în negru, să parcurgă zilnic mai mulţi kilometri – prin oraş, apoi pe drumul spre mijloc de codru – numai şi numai pentru a sluji într‑o biserică părăsită de amar de ani… Dar cel mai dureros este faptul că nimeni nu‑i ajută pe monahi să ridice la mânăstirea lor, la ei acasă, acolo unde ar trebui să rămână permanent, măcar câteva chilii…

Oameni buni, cine vrea să fie ctitor la mânăstirea din pădurea de lângă Ruşii de Vede, mânăstire uitată pe nedrept chiar şi astăzi? Un adăpost pentru monahii care fac naveta şi stau la gazdă…

Gheorghiţă CIOCIOI