Revista:

Premieră medicală în România: Mariei i‑a fost implantat un defibrilator

Untitled

În ziua de 20 ianuarie, la o clinică privată din Bucureşti, a avut loc operaţia pe care o aşteptam demult, şi pe care nu am putut‑o obţine la Viena, cu toate insistenţele noastre. Pentru a scoate copilul din zona de risc mortal (după cele două stopuri cardio‑respiratorii făcute fără explicaţie medicală, la 9 iulie şi 23 octombrie 2015), era absolut necesar implantul unui dispozitiv numit defibrilator cardiac. Şi asta dacă mai voiam să o vedem în viaţă, iar noi, părinţii, să putem dormi măcar o noapte fără angoase şi tresăriri pe pulsul şi respiraţia copilei…

Chestiuni medicale şi nu numai

În general, acest aparat se montează la persoane grav suferinde sau în vârstă, a căror inimă se opreşte, ea fiindu‑le repornită de impulsul electric produs de respectivul defibrilator. Pentru a implanta un atare dispozitiv este nevoie ca pacientul să aibă măcar 16 kg greutate sau minimum 8‑10 ani. Or, Maria noastră de‑abia dacă avea 11 kg şi 4 ani fără trei luni… Cu toate aceste probleme insurmontabile, şi noi, părinţii, şi echipa de medici (dr. Radu Vătăşescu, cardiolog, dr. Mircea Cotul, chirurg şi dr. Antonela Mureşeanu, anestezist) ne‑am asumat riscul operaţiei. Noutatea constă în vârsta pacientului, greutatea lui şi tipul aparatului implantat (este vorba despre un defibrilator, nu un simplu pacemaker!).

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al celor care nu au contenit rugăciunile pentru fetiţă, dar şi prin talentul profesional al medicilor, operaţia (care a durat câteva ore) a fost o reuşită! Mai mult a durat reglarea ultra‑fină a aparatului pe toată plaja de posibile afecţiuni cardiace severe, iar aici competenţele medicului Vătăşescu sunt incontestabile. Oricum, dispozitivul monitorizează „rateurile” inimii şi intervine prompt, durata lui de viaţă fiind între trei şi cinci ani. factura mariaPână la schimbarea lui însă, noi sperăm să putem continua investigaţiile medicale pentru a afla totuşi care este misterioasa cauză care duce la aceste „morţi” subite, neanunţate. Desigur, inima mea de părinte este convinsă că defibrilatorul montat nu va intra niciodată în funcţiune, dar asta e altă discuţie… Cu inima cred că Dumnezeu a „ridicat” pericolul iminent, dar cu mintea tatălui speriat, trăitor în secolul 21 şi având acces la toată tehnologia medicală de ultimă generaţie, am ales această variantă de sprijin. Desigur, fără ajutorul vostru, al celor care ne‑aţi sprijinit financiar, lucrul părea oarecum imposibil de realizat (numai operaţia a costat 36.000 de lei, achiziţia unui defibrilator portabil extern de acum o lună a costat şi ea 11.000 de lei, drumurile la Viena şi spitalizările vreo 10.000 de euro, restul consultaţiilor şi terapia de recuperare zilnică la o clinică privată în Bucureşti etc.), iar faptul că acum ne îndreptăm cu şanse mari privirea spre Barcelona, unde vom merge pentru o serie completă de teste genetice, tot vouă se datorează! Oricum, toate numele de botez ale donatorilor şi binefăcătorilor le‑am pus frumos pe o listă care merge la câteva mânăstiri din ţară şi nu numai, pentru cuvenita lor pomenire.

Logica unui singur drept

Până a fi pus eu însumi în situaţia de a trebui să fiu „purtat” de rugăciunea altora, mărturisesc că nu înţelegeam pe deplin forţa rugăciunii colective. Mă gândeam la ea mai mult ca la o formă de solidaritate umană, în faţa căreia se înmoaie inima Creatorului faţă de făptura Sa slăbănogită de boală, neputinţă sau suferinţă de orice fel. Este şi asta adevărat. Dar la fel de adevărat este că, într‑o mare masă de rugători, trebuie să existe şi un drept pe care Domnul să‑l asculte. Evident, nu ştii care e acela, nici măcar el nu ştie (sunt sigur de asta), dar cu cât numărul e mai mare, cu atât creşte şansa ca acest bineplăcut al Domnului să fie printre ei! Aşadar numărul contează, căci creşte şansa existenţei alesului, al intimului lui Hristos… Mare este taina aceasta! Din toată claviatura solidarităţii, poate că doar o singură clapă declanşează armonia cerească, reparând toate stricăciunile de pe pământ.

Oricum, trecând prin aceste încercări, stau şi mă minunez de „logica” de viaţă a ateilor. Cum tu, în suferinţă fiind, să nu înţelegi nimic din ea, să nu activezi scutul rugăciunii, al empatiei umane în relaţie cu Divinitatea? Să nu găseşti un rost, dar şi o speranţă în ceea ce ţi se întâmplă pare o orbire vecină cu blestemul… Suferinţă şi atât?! Doar atât poate fiinţa umană, limitată de necredinţă, să priceapă din propriul destin? Până la urmă avea dreptate moş Petrache Ţuţea când îi asemuia pe atei cu dihorii. Nostim şi tragic deopotrivă, bătrânul a ştiut să ambaleze cu umorul din vâlcelele Argeşului o mare neputinţă a firii omeneşti: necredinţa. De ea ne lovim în propria viaţă, pe ea o întâlnim la alţii, mari sau mici. „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24) este cel mai sincer strigăt de ajutor. Şi din pieptul cui răsare strigătul? Din pieptul unui tată disperat, care nu mai avea altă soluţie decât să… creadă! Cum ne aduce Domnul în ograda Lui? Cum ne repară făptura zdrenţuită? Cum ne restabileşte adevărul absolut al vieţii? Iar Nicolae Steinhardt, de a cărui capacitate intelectuală de a atinge sfinţenia în ochii Domnului nu mă îndoiesc nici o clipă, are un splendid eseu despre această putinţă paradoxal neputincioasă (vezi Dăruind vei dobândi, Ed. Mânăstirii Rohia, 2005). Oricum, ca tată trecut prin vâltorile şi genunile suferinţei pentru o mână de copil slab şi palid, nu‑mi mai rămâne decât să şoptesc: „Eu cred, Doamne, şi acum văd bine că şi Tu mă crezi pe mine…”.

Răzvan BUCUROIU