„Dacă eu nu am primit acest dar, trebuie să fac mai multă nevoinţă” – Interviu cu doamna Ana Mureşan

Pe doamna Ana Mureşan am cunoscut‑o prin părintele Vasile Ioana. Iar pe părintele Vasile Ioana îl cunosc… de când lumea. Mai întâi, ca protopsalt al Patriarhului Tectist, apoi ca prieten duhovnicesc şi colaborator, ca om pe al cărui sfat pe poţi baza ‑ că ştii că are criterii clare în viaţă.

Biserica lui, a ‚Sfântului Nicolae Dintr‑o Zi” de pe strada Academiei, este un reper al vieţii liturgice bucureştene. Mai mult ca sigur că frumuseţea şi rigoarea slujbelor au atras‑o pe Ana Mureşan ca un magnet. Atât de atrasă a fost încât s‑a botezat la vârsta de 63 de ani! Iată povestea ei…

„Tot timpul a fost o frământare…”

Doamnă Ana Mureşan, aţi fost pe un adevărat drum al Damascului, de regăsire a credinţei, multă vreme. Dar înainte de asta, aţi stat liniştită cu propria conştiinţă?

Ba nu! Tot timpul a fost o frământare… Fiind absolventă a Facultăţii de Biologie, Secţia de Psihopedagogie Specială, prioritar pentru mine în viaţă a fost profesiunea. Mi‑am dat toate gradele didactice în condiţiile unui mediu mai puţin prielnic – 17 ani în Direcţia Penitenciarelor şi Serviciului de Reeducare; am şi obţinut titlul de profesor evidenţiat. Însă în familia mea nu s‑a făcut educaţie religioasă.

Proveniţi dintr‑o familie de atei?

Nu. Iniţial, tatăl meu era cântăreţ la biserica din satul nostru, un sat mic din judeţul Cluj. Acolo, la un moment dat, s‑a pus problema cine să fie diacon – că erau doi cântăreţi, amândoi foarte buni: cel care dă mai mult pentru biserică sau cel care era sărac? Tata era sărac. Atunci l‑au acceptat pe celălalt, iar tata s‑a supărat pe ei şi a plecat la baptişti – mama fiind baptistă de când s‑a căsătorit cu el.

Deci era o familie mixtă, cu tatăl ortodox şi mama baptistă, iar pe urmă au trecut la baptişti cu totul.

Da. Mama nu ştia carte, ştia doar să crească copii, nepoţi, să muncească. Era o femeie extraordinar de vrednică şi devotată copiilor. Tatăl meu era un autodidact; vorbea mai multe limbi, citea mult, iar cei de la baptişti au profitat de calităţile lui şi l‑au făcut chiar pastor. Apoi, în comunism, a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională pe judeţul Cluj. A participat la prima colectivizare, cu Gheorghiu‑Dej, cu Vasile Luca, şi a ajuns în serviciul Secretariatului Agricol al CC ‑ului – funcţie foarte mare. Acolo s‑a luat cu slujba, cu prietenii, a uitat şi de Dumnezeu şi de familie; noi rămăseserăm la ţară, iar el era prin Bucureşti. Tata bea bine – că ardelenii toţi ştiu să bea bine, să mănânce bine –, cânta bine, era foarte iubit. Dacă şi astăzi suntem cunoscuţi de cei bătrâni din sat ca „fetele deputatului”, înseamnă că a avut o faimă… Şi a venit vremea când i s‑a pus problema de la centru: măi, ce faci cu familia?

Noi suntem trei surori şi un frate. A zis că pe cea mare – ea e mai mare cu zece ani decât mine – „s‑o mărităm în sat şi îi dau toată averea ei, pentru că eu trebuie să fiu sărac, la Comitetul Central”. Iar pe ceilalţi trei ne‑a luat mama şi ne‑a adus în Bucureşti. Dar asta nu înseamnă că el s‑a ocupat de noi…

Bun, dar dvs., în tot timpul acesta, eraţi la baptişti?

Nu. Părinţii mei au trecut la baptişti când s‑a născut fratele meu şi cu mine. Primii doi copii, cele două fete, au fost botezate la ortodocşi. Ulterior am aflat aceste lucruri. Fratele meu a fost botezat la baptişti – se pun mâinile pe băiat –, iar la fete nu se dă nici o importanţă.

„…doar îmi plăcea să intru într‑o biserică anume”

Deci nu aţi fost „arondată” la baptişti…

Eu nu. Mama ne‑a crescut în deplină libertate.

Făcându‑mă şi eu mare şi terminând facultatea, s‑a întâmplat ca sora mea cea mijlocie, printr‑un concurs de împrejurări, să treacă la baptişti – nu forţată de mama, ci aşa şi‑a găsit ea liniştea –, plus cei doi copii ai ei, plus familia. Atunci au început disensiunile între mine şi sora mea, care mă forţa să trec la baptişti. Aveam vreo 30‑40 de ani. Până atunci eu nu mi‑am pus problema, ci doar îmi plăcea să intru într‑o biserică anume. Eu am locuit în centrul istoric, pe strada Covaci. Vizavi, trecând strada, era biserica Sfântul Ioan Nou, unde paroh era părintele Paul Munteanu, nepot de Patriarh, care mă primea cu tot dragul şi se lumina când intram acolo. Odată l‑am întrebat: „Părinţii mei au fost baptişti. Pot să îi trec şi pe ei pe acatiste?”. Şi mi‑a zis: „Nu, că ei nu sunt ortodocşi. Deşi sunt părinţii tăi, nu îi poţi trece”. Bun. Aveam astfel de discuţii amicale…

Fratele meu a plecat în Suedia, a rămas mama mea în grijă. Singura rugăminte a mamei mele, care avea dublă fractură de coloană (umbla în baston, deci trebuia însoţită), era să fie dusă la „biserica” baptiştilor şi adusă înapoi. Deci, vrând‑nevrând, am participat şi eu în acelaşi loc unde erau şi sora mea, şi copiii ei. Sigur că s‑a făcut presiune asupra mea: „Hai, nu te‑ai hotărât? Când vii şi tu la noi şi începi să crezi?”. Până când am ajuns într‑o zi să îi spun surorii mele: „Eu nu vreau să fiu fanatică”. „Nu, că tu te duci la popii ăia beţivi, curvari şi aşa mai departe”. „Măi, or fi ei şi beţivi, şi curvari, dar nu sunt atei”. Deci, am avut discuţii dure cu propria mea soră.

În 2001 m‑am operat de cancer. Pentru că nu am vrut să fac ce se face după operaţie, chimio şi radioterapie, sora mea a zis: „A, ia treci tu pe la psihologul nostru!”. Tot aşa, a pornit discuţia pe religie: „Ce religie ai dumneata?”. I‑am spus că nici ortodoxă, nici baptistă. Zice: „Până când nu ai să te lămureşti, nu o să ţi se lămurească sufletul”.

„Medicul mi‑a zis: «Eu te tratez, dar numai Dumnezeu te vindecă»”

Eu mai am perioade când intru într‑o tristeţe inexplicabilă, nu pot să mă bucur, nu pot să plâng, nu pot să mă rog – zic că nu sunt în stare de nimic. Este o anxietate şi o tulburare afectiv‑emoţională cu efecte somatice; mi se ridică tensiunea la 19. Medicul meu psihiatru mi‑a zis: „Doamnă, eu te tratez, dar să ştii că numai Dumnezeu te vindecă”. Deci, tot auzind eu despre Dumnezeu, şi de la o prietenă a cumnatei mele, care mi‑a zis: „Du‑te la biserica unde merge şi cumătra ta, e acolo părintele Vasile Ioana”. M‑am dus, am participat la slujbă şi am zis: „Ei, ce o fi şi de capul lui?” când l‑am văzut aşa tinerel, eu având doctoratul şi am audiat atâta lume şi puteam trece pe oricine prin prisma „ochiului de profesor”. Ei, ca în final să îmi placă să rămân la această biserică, fără să ştiu dacă sunt sau nu botezată.

Nepoata mea din Bucureşti de la sora baptistă – dar ea e ortodoxă, aşa e încurcătura în familia noastră! – mă întreabă odată: „Ana, oare eu sunt botezată?”. Deci, când maică‑sa a născut‑o, după şase luni a lăsat‑o la bunica ei să o crească, că ea s‑a măritat din nou. Zice: „Oare pe mine mama m‑a botezat când m‑a născut?”. Şi zic: „Nu ştiu, Florinela”. Şi atunci mi‑a venit întrebarea în mintea mea, ca un fulger: dar oare eu sunt botezată?! În aceeaşi vară, mă duc în satul meu natal cu acest gând şi o întreb direct pe sora mea Maria: „Cine e naşa mea de botez? Că, uite, am venit şi eu din Bucureşti să îi duc o ciocolată, să îi duc ceva, şi dacă a murit mă duc la mormântul ei să îi pun o floare”. Zice: „Ană, nu ştiu”. Zic: „Cum să nu ştii tu, Maria? Aveai zece ani când m‑am născut. Cum să nu ştii?”. Zice: „Ştiu numai de fratele nostru, Pavel, că a fost dus la baptişti şi s‑au pus mâinile pe el. Dar ştii ce, du‑te la fătu [paracliser – n. red.], să se uite în actele bisericii. Dacă eşti acolo trecută tu şi Pavel, înseamnă că aţi fost botezaţi. Dacă nu eşti, înseamnă că nu ai fost botezată”. M‑am dus la fătu, i‑am spus rugămintea mea, ca după două‑trei zile să vină preotul cu fătu în casă la sora mea. Şi mi‑a spus preotul: „Doamna Ana, nu sunteţi în arhivele bisericii nici dvs., nici fratele dvs. Eu, ca preot, vă sfătuiesc să vă botezaţi”. Şi o întreabă pe sora mea: „Tu eşti botezată?”. Maria era veche în sat. Ea sare şi se apără: „Eu da, eu da, şi cununată religios”. Deci ea era în regulă, aţi înţeles. Ceilalţi doi fraţi… Dumnezeu cu mila!

„Ana, eu te botez”

Bun, şi când aţi aflat asta ce aţi decis?

Atunci am venit direct la părintele Vasile Ioana şi i‑am spus că nu sunt botezată. Din 2005 mergeam eu la biserica asta, mă spovedeam, mă împărtăşeam, toate le făceam, deja devenisem o enoriaşă de drept a bisericii. Părintele Vasile a zis: „Doamna Ana, în cazul dvs. e o situaţie specială, eu trebuie să îmi întreb duhovnicul”. „De ce, părinte, că aţi mai botezat până acum. Ce, nu ştiţi să botezaţi?”. Chiar aşa i‑am zis. Zice: „Ba da, ştiu să botez, dar la dvs. e altceva, se face altfel”. Nu mi‑a explicat, dar am zis că ştie el. „Dar găsiţi‑vă naş”. Bun. V‑am spus că locuiam în centrul istoric, aveam o prietenă, tot profesoară, căsătorită cu un antreprenor, sunt foarte bogaţi şi dornici de lucruri vechi şi tot centrul istoric e plin de artă. Şi îmi dau telefon: „Ana, hai, du‑ne şi pe noi la magazinele astea, că uite, Dan vrea să cumpere ceva antichităţi şi tu cunoşti toate străduţele şi toate prăvăliile. Venim la tine, ne primeşti?”. „Da”. Eu abia venisem de la ţară, aflasem de povestea că nu sunt botezată, şi zic: „Hai să vă dau o ţuică de casă şi slăninuţă. Înainte de a merge, stăm la un pahar de vorbă” – să le spun eu oful meu, că nu sunt botezată. La care el zice: „Ana, eu te botez”. S‑a uitat la mine şi a zis: „Ana, eu te botez. Nora, tu ce zici?”. „Dacă zice el, eu sunt de acord. Noi vrem să fim naşii tăi”.

Pe partea cealaltă, părintele ce făcea în timpul ăsta?

Păi, părintele aştepta să îmi găsesc eu naşi. „Când vă găsiţi naşii, veniţi cu ei la mine”. Am venit cu naşa la dumnealui, ne‑am trecut în registrul lor şi după aia a zis: „Stabiliţi data şi facem botezul”. S‑a stabilit data de 20 septembrie şi un singur lucru l‑am rugat pe părintele Vasile: „Părinte, vă rog să se facă într‑o mare discreţie”. Părintele mi‑a zis: „Dacă vreţi, cu uşile închise o fac”. „Ei, nu chiar cu uşile închise. O să vină nepoata mea, o să o aducă pe măicuţa de la Mânăstirea Christiana, doi prieteni şi încă o familie, mama şi fiul. Atât”.

Şi în ce constă acest tip de botez „special”? De ce a spus părintele că la dvs. e altceva?

Păi, să ne uităm la poze, ca să vă explic pe ele. În primul rând, la intrarea în biserică eu sunt aceea care trebuie să spună Crezul. Am zis: „Părinte, eu ştiu Crezul, dar poate mă încurc”. „Lasă, că avem noi cartea”. Deci, aici este acest moment în care eu spun Crezul.

Da, că în general naşii spun Crezul pentru copil.

Eu a trebuit să spun Crezul. Aici este momentul de după. Abia atunci am dreptul să intru în biserică. Vine momentul de intrare în biserică, şi eu intru cu naşii şi cu toată lumea, după care urmează efectiv botezul în apă prin cufundare. M‑a întrebat părintele… Numai capul l‑am cufundat în cristelniţă. Înainte de asta, părintele zice: „Ia du‑te tu cu măicuţa în pridvor”. „De ce, părinte?”. A trebuit să îmi dau ciorapii jos. M‑a băgat de trei ori, m‑a şters dumnealui şi în clipa aia eu am simţit o pace în suflet. Când mă uitam la părinte – radia. Vreau să vă spun că radia, avea o faţă luminoasă, bucuroasă, radia tot! Nu ştiu dacă ceilalţi au văzut ce am văzut eu. Ştiţi că duhurile se întâlnesc. Atunci am simţit că duhul meu s‑a întâlnit cu duhul părintelui şi cu Sfântul Duh. Pacea pe care am simţit‑o în inima mea frământată până la 65 de ani, plus bucuria părintelui, care radia. Aţi înţeles?

Trei taine s‑au făcut atunci: Botezul, Mirungerea – nu ştiu dacă au prins ei mirungerea în fotografii, că toţi care au fost acolo erau uluiţi, plângeau, deci nu erau preocupaţi să facă poze, nu s‑a făcut festivitate. Toţi au trăit momentul cu sufletul. S‑a făcut mirungerea şi după aceea m‑am împărtăşit. Era în 20 septembrie 2008.

Şi restul familiei ce a zis?

Imediat i‑am dat telefon şi fratelui meu, el fiind în Suedia, şi i‑am spus: „Pavel, nici tu nu eşti botezat! Vezi că eu mă botez”. Şi soţia lui a zis: „O să avem şi noi grijă ca Pavel să se boteze aici, în Suedia”. Şi s‑a botezat în Suedia.

După acest moment, viaţa vi s‑a schimbat într‑un fel anume, ca viaţă de om credincios?

Am început să cercetez, să citesc. Participam la convorbirile duhovniceşti pe care le făceau preoţii seara, participam la toate slujbele.

Adică vi s‑a intensificat trăirea şi curiozitatea.

Da. Îmi veneau în minte întrebări ca să‑mi formez convingerile. Ulterior am aflat de la Radio Trinitas, care merge la mine în bucătărie zilnic, expresia următoare: „Credinţa este un dar”. Deci nu poate crede cine vrea! Şi am întrebat: „Părinte Vasile, credinţa este un dar? Adică nu poate crede oricine vrea?”. Zice: „Ba da, poate să ajungă, dar prin multă nevoinţă”. Şi atunci mi‑am pus mie problema: dacă eu nu am primit acest dar, trebuie să fac mai multă nevoinţă. Pentru că sunt zile, şi acum, când mă întreb: oare eu cred, sunt suficient de credincioasă? Şi vorbind cu nepoata mea, ea zice: „Ana, şi eu mă întreb la fel, îmi pun aceeaşi întrebare, dar îmi vine în minte: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele»”.

Cu vechea familie aţi mai avut discuţii după asta?

Da, eu doar pe fratele meu am reuşit să‑l trag, ceilalţi au rămas baptişti. Sora mijlocie a rămas la ei, aşa şi‑a găsit ea liniştea – bineînţeles, cu relaţii în lumea asta mare… În rest, nu au dreptul să‑şi permită să‑mi spună ceva. Nici n‑au îndrăznit să‑mi spună. Cel care este în America şi a venit odată în Bucureşti a încercat să‑mi explice care este deosebirea între ortodocşi şi ei, baptiştii – că de fapt toţi credem la fel, numai că noi suntem cu tradiţia, iar ei nu sunt cu tradiţia. Dacă ar fi numai asta, ar fi simplu. Dar el are studii acolo, că şi‑a dat doctoratul acolo, iar eu abia cercetam rânduielile Ortodoxiei; nu puteam să‑i dau nişte răspunsuri, că nu eram în măsură. A, dacă mă întreba din biologie, sau din psihologie, ştiam ce să‑i spun, dar aici nu.

Acum sunteţi cu Biserica, cu părintele – v‑aţi găsit locul cu adevărat? Sunteţi împlinită în această situaţie, ca ortodoxă „cu acte”?

Cuvântul fericire e prea mult spus. Dar sunt foarte mulţumită şi împăcată că am un duhovnic la care pot să mă duc şi să‑i spun orice, care ştie să‑mi dea un sfat, care mă primeşte oricând – asta mă ajută pe mine sufleteşte enorm.

Părintele Vasile Ioana:

Doamna Ana Mureşan este un enoriaş aşa cum mulţi ar trebui să fie: atent la viaţa lui, dornic să‑şi schimbe viaţa atunci când apare ceva neplăcut în viaţă, plin de dorinţa de a întreba în legătură cu viaţa duhovnicească şi de a cunoaşte, dornică de cunoaştere. Toma este preferatul meu dintre Apostoli, pentru că el a cercetat, iar Iisus i‑a răspuns atât de frumos: „Vino şi pune mâna!”. Prin acest cuvânt, Domnul Iisus îi încurajează pe toţi cercetătorii din toate timpurile, pe toţi profesorii, pe toţi oamenii care cercetează şi caută pe acea cale.

Aşadar, doamna este aşa cum orice enoriaş ar trebui să fie: curioasă, dornică de cunoaştere, atentă la slujbe, atentă la fiecare cuvânt şi nuanţă şi un om care simte în inima sa cuvântul lui Dumnezeu din predică. De altfel, e o mare bucurie că după multe din predici stau de vorbă cu dânsa despre tema pe care am abordat‑o. Mă bucur că mă provoacă; asta arată că aşa ar trebui să fie credinciosul, să îl provoace pe preot, să provoace în el dorinţa de a scoate mai mult decât slujbele şi ecfonisele – sigur, care sunt absolut obligatorii în cultul public.

Vă aduceţi aminte pilda cu omul care a căzut între tâlhari şi a fost salvat de un samarinean, care l‑a dus pe rănit la un han şi i‑a dat doi bănuţi pentru întreţinerea şi vindecarea lui. Noi, preoţii, suntem hangiul, hanul este Biserica lui Hristos, iar omul căzut în păcat, credinciosul, enoriaşul. Hristos l‑a salvat pe om – aşa cum Domnul Hristos a salvat‑o pe doamna Ana şi mi‑a dat‑o mie, a dat‑o „hangiului” pe Ana, şi i‑a dat doi bănuţi, Vechiul şi Noul Testament, şi i‑a spus aşa: „Ia şi ai grijă de ea!” – mi‑a spus Domnul. „Şi ce vei mai cheltui, Eu, când Mă voi întoarce, îţi voi da”. Ei, şi acest „ce vei mai cheltui” înseamnă convorbirile noastre duhovniceşti, legătura noastră personală de dragoste curată, schimbul de energie pe care îl avem de fiecare dată când ne întâlnim, asta înseamnă acest „mai mult” pe care îl doresc prezent în viaţa pastorală a tuturor preoţilor.

Iar la botezul adulţilor este o emoţie aparte pe care o trăim, pentru că adultul e conştient de ce se întâmplă. Am simţit în inima mea prezenţa Duhului Sfânt. De altfel, la fiecare invocare, atunci când ridic mâinile, simt în mod real prezenţa Duhului Sfânt Care vine şi sfinţeşte apa. Aici a fost prezenţa Duhului Sfânt la fel de puternică, sigur, ca la fiecare botez. În plus, însă, emoţia şi dorinţa doamnei de a deveni creştin ortodoxă a dat frumuseţe acestui botez – şi schimbarea vieţii; pentru că atunci când Iisus vine în sufletul tău, criteriul după care vezi dacă a venit Domnul, dacă Domnul a rămas în tine, este dacă ai păcate pe care le făceai înainte şi nu le mai faci, dacă îţi schimbi viaţa, dacă îţi corectezi greşelile şi dacă te corectezi cu fiecare spovedanie şi împărtăşanie.

Ei, ce am simţit eu la botez a fost că doamna a trăit în inima ei puternic, şi asta mie mi‑a adus o mare bucurie, pe care i‑am şi împărtăşit‑o. De altfel, când simţi prezenţa lui Dumnezeu nu poţi decât să te bucuri, acea bucurie o împărtăşeşti cu cei care simt la fel şi aşa se naşte Biserica – Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu cu ei. L‑am simţit pe Dumnezeu prezent în botezul doamnei Ana Mureşan.

Interviu realizat de
Răzvan BUCUROIU