Revista:

Stânişoara, sihăstria vegheată de Vârful Cozia

Untitled

M‑au prins zăpezile prin sihăstriile vâlcene şi, pentru că tot am rămas peste noapte la Cozia, dimineaţa privirea‑mi căta către pădurile înzăpezite ale versantului din stânga Oltului. Şi uite‑aşa mi‑am zis că e vremea să continui drumul printre sihăstrii, de astă‑dată spre Vârful Cozia. Urcuşul a fost destul de anevoios, ca orice drum prin zăpezi, în toiul iernii, dar bucuria cu care am regăsit Stânişoara a fost fără margini. Părintele Laurenţiu, stareţul sfintei mânăstiri, şi cei câţiva călugări care mai sunt acolo păstrează veşnic aprinsă făclia slujbelor de noapte, ce dăinuie de zeci de ani întru temeinicia vieţii monahale atât de austere.

Viaţa monahală de aici a început cu doi vieţuitori

Deşi era un ger de crăpau pietrele, zăpada începuse să zboare în rafale spre peretele de stâncă de parcă era un roi de fluturi albi. Pe o astfel de vreme, un loc precum Mânăstirea Stânişoara este realmente izolat de restul lumii. Şi totuşi, lumea ajunge acolo; cu greu, dar ajunge. Aşa am reuşit şi eu să zăbovesc câteva clipe alături de părintele Laurenţiu, care îşi aminteşte cu nostalgie de începuturile vieţii monahale pecetluite aici: „La vremea când am venit pentru prima oară în aceste locuri, mânăstirea nu avea decât doi vieţuitori, ajunşi aici ca urmare a persecuţiilor din 1959, când călugării au fost scoşi afară din mânăstiri. În anul 1987, când am ajuns eu aici, Stânişoara era doar un loc de odihnă şi relaxare. Veneau tineri cu corturi din toate colţurile ţării, se distrau, ascultau muzică, dar nici vorbă de credinţă. Ţin minte că la prima Liturghie pe care am săvârşit‑o în biserica Mânăstirii Stânişoara nu am avut nici un credincios.

Veneau, se uitau ca la ceva straniu şi plecau. Vă daţi seama ce se petrecea în sufletul meu de călugăr venit de la mânăstirile din Moldova, cele cu o viaţă spirituală deosebită, unde credincioşii veneau în număr foarte mare! Încet‑încet, cu multă răbdare şi temeinică rânduială monastică, mânăstirea a ajuns pe un făgaş normal, iar oamenii locului au început să vină, unul câte unul, la slujbele noastre destul de anevoioase pentru dânşii”.

Duhul Sfinţilor Neofit şi Meletie veghează sihăstria Stânişoara

UntitledSchimonahul Neofit s‑a nevoit aproape 30 de ani într‑o peşteră, pe care el însuşi a săpat‑o în stâncă, iar din locul acela pleca doar atunci când cobora la Sfânta Liturghie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. Răbdând ispitele grele ale celor nevăzuţi, a dobândit până la urmă starea atât de mult dorită, cea a neîncetatei rugăciuni. După înfiorătoarele ispite ale diavolului, sfântul a dobândit darul dumnezeiesc al lacrimilor, dar cu care şi‑a dat sufletul în mâinile Bunului Dumnezeu, în peştera numai de el ştiută.

Asemenea lui, Cuviosul Meletie a trăit în post, în rugăciune şi desăvârşită asceză peste 40 de ani, nevoindu‑se într‑una din peşterile de lângă Mânăstirea Stânişoara. Se spune că acest cuvios refuza să bea apă de lângă peştera sa, dorind să se ostenească şi aducând‑o de la cele mai îndepărtate izvoare. La anii cei de pe urmă, nemaiputând să coboare după apă, s‑a rugat la Dumnezeu atât de mult încât Acesta a făcut ca la ieşirea din peşteră să izvorască apă rece şi limpede, pentru monahul cel rugător. Izvorul acela există şi astăzi, fiind cunoscut ca Izvorul lui Meletie.

Cei doi cuvioşi se împărtăşeau cu Sfintele Taine la Mânăstirea Turnu, acolo unde se şi mărturiseau, ori de câte ori simţeau nevoia să mai facă un pas întru împărăţia cerurilor. Aceşti sihaştri au rămas ca vrednic model de vieţuire pustnicească, pe urmele lor străduindu‑se să păşească mulţi dintre cei însetaţi de viaţa sihăstrească.

Slujbele de noapte încununează vieţuirea pustnicească

Cu părintele Laurenţiu am avut nenumărate dialoguri duhovniceşti, dar de fiecare dată, nu ştiu de ce, am impresia că încă mai are un dor de taină în suflet, un dor de viaţa monastică de pe plaiuri moldave. Părintele însă nu se sfieşte să povestească despre greutăţile prin care a trecut, dar şi cum a reuşit să pună bună rânduială monastică în sihăstria aceasta din vârf de munte:

„N‑a fost deloc uşor la început; mă hotărâsem chiar să mă întorc în Moldova, de unde venisem. O parte din călugării veniţi odată cu mine au plecat. Era, totuşi, o voce interioară care m‑a ţintuit locului, ceva îmi spunea parcă să rămân aici pentru că este nevoie de mine. Am rămas atunci, iar astăzi dau slavă lui Dumnezeu pentru hotărârea pe care am luat‑o. Acum lucrurile stau cu totul altfel. La Mânăstirea Stânişoara vin oameni cu credinţă, oameni care preţuiesc viaţa monahală şi participă cu evlavie la slujbele noastre. Mulţi dintre ei rămân chiar şi peste noapte, să simtă puterea rugăciunii. E‑adevărat, posibilităţile de cazare sunt modeste, mânăstireşti; putem să le dăm şi o masă de seară credincioşilor care rămân la slujbele sfintei noastre mânăstiri. Mare bucurie am atunci când îi simt că împărtăşesc dorinţa de limpezire a sufletului, de adâncă pace spirituală. După slujbele de noapte şi după Sfânta Liturghie, oamenii pleacă de aici mai liniştiţi şi, cred eu, mai împliniţi duhovniceşte. Este adevărat, la Mânăstirea Stânişoara avem o rânduială mai aspră, asemenea mânăstirilor din Moldova. Eu am ajuns aici la îndemnul Înaltpreasfinţitului Calinic de la Argeş şi am venit cu tot sufletul, dar am pus o condiţie esenţială: să se respecte şi în această mânăstire întocmai rânduiala de la Mânăstirea Sihăstria, de unde eu veneam, şi, pentru întâia oară pe aceste meleaguri, aveau să se săvârşească slujbele de la miezul nopţii. Ispite au fost multe, pe toate planurile, atât de la autorităţi, cât şi de la fraţii din celelalte mânăstiri, care aveau impresia că vom strica rânduiala locului, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut peste toate şi ne vedem de rânduiala noastră şi astăzi”.

„Ce‑aţi mai face aţi mai face, dar biserica să n‑o lăsaţi!”

În mânăstirile cu viaţă de obşte, vieţuirea este parcă mai blândă, dar părintele Laurenţiu şi‑a dorit ca familia sa duhovnicească să trăiască după principiile monastice clădite pe rânduiala ascezei şi a rugăciunii, aşa cum vieţuiau şi călugării care l‑au iniţiat în monahism:

„Dumnezeu ne‑ntăreşte! Nici nu bănuiţi cât de mare este puterea Domnului atunci când dai dovadă de oleacă de râvnă! Îmi amintesc cu drag cuvintele părintelui Cleopa, preluate de la părintele Ioanichie Moroi, care spunea: «Ce‑aţi mai face aţi mai face, dar biserica să n‑o lăsaţi!». Eu m‑am străduit, atât cât am putut, pentru ca la Stânişoara să fie slujbă tot timpul. Aşa văd eu adevărata vieţuire monastică, aşa mi‑am însuşit‑o dintru început. De‑acum au cam plecat la Domnul mai toţi marii noştri duhovnici şi nu ne‑a mai rămas altceva de făcut decât să stăruim în rugăciune şi să păstrăm canoanele Bisericii, aşa cum ne‑au fost lăsate spre păstrare. Pentru mine, părintele Cleopa a rămas ca un sfânt, un ideal la care tot timpul mă lupt să ajung. L‑am ascultat şi l‑am urmat atâta vreme cât am vieţuit la Sihăstria, după care mi‑am făcut un crez din tot ceea ce ne‑a rămas de la părintele nostru”.

Viaţa monahală, în sihăstria de la Stânişoara, este cu totul altfel decât în mânăstirile din aceste locuri. Este o viaţă monastică austeră, nevoile sunt multe, dar monahii primesc cu bucurie tot ceea ce Dumnezeu le‑a rânduit. Depănând poveşti duhovniceşti din viaţa călugărilor din Moldova, pentru o clipă am trăit senzaţia că sunt la Sihăstria, deşi locul
este mult mai izolat, mai departe de toate cele lumeşti. Aici oamenii ajung mai greu, mai ales acum, în plină iarnă, şi, cu toate acestea, vieţuirea monastică este una aleasă. O clipă petrecută în „raiul” de la Stânişoara te face să trăieşti veşnicia într‑o lume a iubirii de dincolo de albul imaculatelor ninsori.

Mariana BORLOVEANU