Revista:

Visul unei nopţi de… iarnă

Untitled

Mai fusesem pe‑acolo, într‑o noapte de Paşti, acum câţiva ani buni. Dar locul, învăluit în misterul pascal, noaptea, cu lume multă, cu lumânări aprinse şi cântări, flori şi tămâie, era altfel. Cu alte cuvinte, noaptea toate pisicile par negre. Acum însă, pe lumină, au apărut şi nuanţele de gri… Ba chiar mai mult decât atât! În albul imaculat al iernii singuratice, Centrul Ecumenic de la Vulcana Băi mi‑a apărut într‑o altă lumină.

O bancă pusă în slujba lui Dumnezeu. Oare Acesta ştie?

Povestea acestui Centru – care a ajuns o periferie a cotidianului religios – este una destul de confuză, dar care reflectă ceva din atmosfera de la jumătatea şi sfârşitul anilor ’90. Totul a început – cum altfel? – de la bani.

Iată ce scria revista Capital în 2001: „Banca Internaţională a Religiilor a fost înfiinţată în 1994 ca să asigure susţinerea financiară a Centrului Ecumenic Internaţional şi a societăţilor la care acesta era acţionar. Numai pentru complexul din Vulcana Băi, devenit fieful conducerii băncii şi a Centrului Ecumenic, s‑au cheltuit peste 2,5 miliarde lei, în anii 1998‑1999. Pe lângă acestea s‑au strecurat însă multe alte societăţi comerciale care şi‑au dezvoltat afacerile pe seama resurselor atrase de la clienţi. O serie de firme au devenit acţionare la BIR , cu credite luate chiar de la bancă. Împrumuturile n‑au fost niciodată rambursate, dar firmele debitoare (SC Constant Internaţional, SC Vinalcool Bucureşti, Sigma Instal, SC Agrozootehnica Beuca) au beneficiat de dividende de sute de milioane de lei de pe urma acţiunilor dobândite la BIR . […] În acelaşi timp, lichidatorii (SC Reconversie şi Valorificare Active SA şi SC Romcontrol Euro in Partners SA) au depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti plângeri penale împotriva conducerii BIR , pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu”.

Iar dacă ar fi să cercetăm surse mai puţin credibile, ca Wikipedia (informaţii apărute însă şi pe alte canale media, ca www.bizlawyer.ro, www.ziuanews.ro), iată ce aflăm: „Banca Internaţională a Religiilor (BIR) a fost o bancă din România, falimentată în anul 2000. În anul 2004, raportul comun al celor două comisii de abuzuri ale Parlamentului României au concluzionat că devalizarea BIR este rodul «unei acţiuni de crimă organizată şi corupţie instituţionalizată», pusă la cale de «un grup de interese constituit din mai multe persoane, printre care avocaţii Arin Stănescu, Călin Andrei Zamfirescu, Flavius Baias şi alţii, împreună cu persoane din conducerea Băncii Naţionale a României, Emil Iota Ghizari, Mihai Bogza şi alţii», precum şi cu «complicitatea unor magistraţi de la diferite instanţe». În perioada 1999‑2001, şeful Direcţiei Juridice a băncii a fost Şandru Ion, fost şef al oficiului juridic al Securităţii şi mai apoi al Serviciului Român de Informaţii, om de încredere al numărului 2 din SRI , Mircea Gheordunescu”.

Securiştii „religioşi” sunt înduioşători

Ei bine, lucrurile parcă încep să se lege… Avem, aşadar, o mulţime de deponenţi (păgubiţi), o mână de avocaţi (îmbogăţiţi), o ceată de idealişti (profesori, teologi, oameni de cultură) şi, în plan discret, prezenţa securiştilor. Asta poate fi una dintre cheile afacerii falimentate cu bună ştiinţă, însă poate fi şi poarta de înţelegere a unor fapte şi atitudini în spaţiul public românesc al ultimilor 27 de ani.

UntitledImediat după 1989, Securitatea din România a trebuit să se reinventeze. O parte – cea mai mică – a rămas încadrată în SRI , slujbaşi pe ştatul de plată al instituţiei. Însă cel mai mare grup dintre „băieţii cu ochi albaştri” s‑a răsfirat rapid şi tăcut prin pliurile societăţii româneşti. Unii s‑au deghizat iute în democraţi, infiltrând partidele politice, inclusiv cele „istorice”. Alţii au penetrat cu viteză mediul de afaceri (cu Statul, în primul rând), fiindu‑le repartizate „loturi” profitabile ale economiei româneşti, în care au acţionat sub diferite forme: devalizare simplă, faliment mascat, retehnologizare/repornirea producţiei cu credite de la stat sau externe, tunuri imobiliare ulterioare etc. Unii au dat năvală în presă (acoperiţi sau pe faţă), alţii în sistemul juridic sau în cel bancar, în cel medical (Big Pharma) sau în învăţământul superior, unde au creat faimoasele „particulare”. Practic, problema fundamentală a României după decembrie 1989 nu era comunismul în sine (aşa cum am crezut, cu toţii, ani la rând), ci prezenţa camuflată a oamenilor lui din poliţia politică, oameni care au ocupat şi ocupă paliere întregi ale societăţii.

Nimeni nu ştia exact cine şi câţi sunt, ce fel de viaţă au avut şi au, ce legături/raporturi sunt între ei, cum au ocupat diferite poziţii de forţă în sectoarele economiei, ale învăţământului, politicii şi presei româneşti. Iar unii dintre ei, ca să mimeze perfect valorile mediului în care erau plantaţi, au îmbrăţişat credinţa creştină la modul declarativ, ostentativ chiar. Ţărişoara şi Biserica Neamului – iată cele două valori fundamentale ale securiştilor de modă ceva mai veche, mai puţin globalizaţi şi mai puţin agnostici ca cei din ziua de azi (cei care vor „Spitale, nu catedrale!”). Dar în contul acestor valori declamate insistent, au ştiut să producă bani, să‑şi facă un nume, să capete poziţii confortabile în sânul lumii româneşti. Fără ei, viaţa ar părea mai tristă, am fi – cum să vă zic? – aşa, ai nimănui. Dar ce faci când aceleaşi personaje se apucă în devălmăşie şi de ecumenism, că tot e la modă?! Te trezeşti cu „bunele intenţii” de pe tăpşanul numit Brăneasca, la Vulcana Băi, în judeţul Dâmboviţa, în formă de Centru Ecumenic, care promovează… Armonia.

Cine câştigă din acest amestec al firilor?

UntitledDesigur, nu pot stabili eu unul legături directe sau procente de amestec ocult în această „lucrare”, însă modul total inoperant şi nefuncţional, lipsit de viaţă şi de orizont, fără sens şi legătură cu lumea reală, poartă pecetea unei gândiri anapoda. Ţăranul din imagine, care căra gunoi de grajd pe „domeniul ecumenic” doar cu atelajul său de un cal putere, a sintetizat cel mai bine povestea: „Păi cine, Doamne, iartă‑mă, să vină aici? La evrei nu a venit nimeni, niciodată. La moschee mai dau turcii, când şi când (şi a râs), iar la noi, la ortodocşi, e părintele care stă acolo permanent, ţine slujbe, lumea îl iubeşte”. Da, de părintele Agatanghel auzisem şi eu lucruri bune, e un om care a muncit aici pe brânci, zi de zi. Pentru viitoarea mânăstire de maici, cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Aşadar, hram „aspru”, lucrare duhovnicească serioasă, sprijinită de prezenţa sfintelor moaşte ale Înaintemergătorului Domnului, donate odinioară de Patriarhul Diodor al Ierusalimului.

Iată cum o poveste ambalată în haina peticită a ecumenismului găunos, dar care generează bănci comerciale şi vizează profit, s‑a preschimbat, prin înţelepciunea şi tactul oamenilor Bisericii, într‑un lucru util, funcţional, care aduce reale bucurii oamenilor. Oamenilor vii, nu exponatelor umane din sălile interminabilelor şi plictisitoarelor conferinţe inter‑religioase, justiţiarilor de pe Facebook, hipsterilor cu barbă, pălăriuţă & şlapi sau activiştilor globalizaţi din mass‑media. Oamenii cei vii, care au credinţă, care ştiu că acolo găsesc alinare şi care chiar cred neclintit în mântuirea lor.

Răzvan BUCUROIU