Lumea Credinței nr. 2 (175), februarie 2018

coperta LC 175

EDITORIAL – PROIECT DE ȚARĂ AVEM?

La întrebarea frontală a Preasfințitului Ambrozie dacă România mai are proiect de ţară, am răspuns categoric: „Nu avem proiect de ţară, nu mai avem din 2007, anul integrării noastre în Uniunea Europeană. De atunci a rămas o gaură neagră, un întuneric ambulant pluteşte peste birourile administraţiei centrale şi locale, peste mesele de lucru ale strategilor guvernamentali, peste calculatoarele sociologilor, politologilor şi formatorilor de opinie. De fapt, peste minţile românilor. Nu mai avem nimic de făcut cu şi în propria noastră ţară…”.

Oare am dreptate? Chiar nu mai avem nimic de făcut cu „eterna şi fascinanta Românie”? S­-a stins oare total lumina ideilor pline de viață, a entuziasmului necondiționat? Oare atâta scandal fără limite şi frustrare colectivă majoră cât au clocit televiziunile „de ştiri”, alături de mediul virtual, ne­-au pus definitiv pe cric? Ne e deja silă unii de alţii, nu mai putem lucra împreună proiecte mari? Unde va duce această enormă fractură, această uriaşă dezbinare bazată pe neîncredere şi dispreţ?

Un proiect de ţară tot cred că s-ar mai putea găsi: sprijinirea, cu toate forţele şi resursele statului, a familiei. Şi când spun familie, nu spun şi „tradiţională”, pentru că aşa ceva nu există, e o invenţie. Există doar familie, şi atât. Să nu cădem în ispita necuvintelor şi să credem că pentru noi, creştinii, poate exista şi o altă formă de alcătuire familială, „lăsată de Sus”. Şi acesta poate fi proiectul de ţară: refacerea familiei ca bază de diversitate genetică şi spor natural, de creştere economică, de stabilitate socială şi de echilibru emoţional. Familia este „amortizorul” tuturor şocurilor, al tuturor crizelor prin care trec indivizii în particular, şi societăţile, în general. Fără acest amortizor, în absența acestui refugiu, oamenii încolţiţi, defavorizaţi nu mai au unde să se ducă. Poate cu excepţia formelor de solidaritate impersonală ale statului (instituţii de caritate etc.), a drogurilor sau a balamucului. Familia, prin enzimele ei foarte variate, reglează metabolismul societal şi personal mai bine ca orice program făcut din vârful pixului.

Asta ne trebuie, în anul Centenarului şi al sărbătoririi unităţii naţionale: uniţi pentru familia românească, prin toate formele de ajutor sau sprijin pe care statul român le poate acorda. Inclusiv celor plecaţi la muncă în străinătate şi ale căror familii trăiesc o dramă transfrontalieră. Un soi de Famille sans frontières, acest program trebuie să ia fiinţă şi să funcţioneze în România şi în diaspora, unde se nasc mai mulţi copii decât în ţara-­mamă. Ce credeţi, nu e un proiect suficient de bun pentru ţara noastră?

Exodul a avut loc, defrişarea umană s­-a produs în România, acum haideţi să reparăm ceea ce am stricat!

Răzvan BUCUROIU

Articole asociate: