Revista:

Arnota Aritmetica Proniei – de Răzvan Bucuroiu

ARNOTA 01

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

• Hram: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil
• Comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, 56 km de Rm-Vâlcea, 6 km de la mân. Bistriţa
• Altitudine: 840 m
• Stareţă: Ambrozia Rucăreanu

De fiecare dată când cobor dealul Costeştilor în drum spre Hurezi sau, mai departe, spre Lainici, privirea caută ceva spre dreapta, sus, în masivul Builei. Acolo un punct alb scânteiază vesel în soare sau, după caz, luminează cu un licăr discret norii îngrămădiţi de deasupra. Este Arnota cea albă, mânăstirea de mare altitudine unde, întins sub o lespede de piatră, îşi doarme somnul de veci marele Matei Basarab. Veghează şi acum peste ţara pe care ne-a lăsat-o moştenire prin vremi, şi pe care o putem arăta mai departe lumii: ţara credinţei, de sub cerurile prielnice ale Oltului…

Matei Basarab a iubit Arnota

Arnota este printre cele mai frumoase mânăstiri ale României. Nu a fost aşa întotdeauna, dar în ultimii ani lavra vâlceană şi-a croit cu semeţie şi hotărâre un loc pe harta frumuseţilor îndumnezeite a credincioşiei valahe. Deşi a avut parte de o istorie zbuciumată – dar care mare mânăstire nu a fost încercată, şi care sfânt nu a fost ispitit?! –, Arnota a renăscut din propriul destin, care îi părea într-o vreme potrivnic. Cei care o iubeau, dincolo de neputinţele conjuncturale, ştiau că atâta vreme cât marele Basarab însuşi stă neclintit sub lespedea de piatră din pronaosul bisericii, aşa cum i-a fost dorinţa, nimic rău nu se poate urzi până la capăt. Şi aşa cum osemintele lui au fost azvârlite în batjocură pe uliţele din cetatea Târgoviştei însă au fost aşezate ulterior în locul de veci pe care şi l-a dorit şi ridicat din temelii – la Arnota! – tot aşa şi mânăstirea lui nu putea fi risipită de urgiile istoriei, şi nici de revoltele necredinţei. Dar mai bine să vedem povestea palpitantă a unui domnitor credincios şi a unei dalbe ctitorii, din muntele de calcar imaculat al Builei…

ARNOTA 02
Cine a fost acest domnitor paşnic?

Matei Basarab este deja cu un picior în Sinaxar. Viaţa lui, faptele sale îl arată ca fiind un om cu viaţă închinată nemijlocit lui Hristos şi Bisericii, dedicată artelor, atentă la ctitoriile culturale, la fruntariile întregi ale ţărişoarei, la viaţa oamenilor cu care a fost contemporan. Putem spune că fără el, nici nu putea fi concepută Renaşterea brâncovenească – pagina cea mai glorioasă, sub toate aspectele – a evului de mijloc românesc. Ascendentul său oltean (se trăgea, prin bunic, direct din Craioveşti) îl făcuse iute la minte şi ager în acţiune, cu un simţ al intuiţiei pericolelor iminente. Această intuiţie a făcut ca domnia lui să nu aibe parte de războaie devastatoare, ci doar de câteva confruntări cu… vecinii moldoveni, prin Vasile Lupu. Tatăl său, Danciul din Brâncoveni, a fost oştean de încredere al lui Mihai Viteazul. Acest vrednic slujitor şi-a găsit sfârşitul acoperit de glorie militară peste munţi, în celebra bătălie de la Şelimbăr şi a fost îngropat la Alba Iulia. Fiul său, Matei i-a călcat pe urme, ajungând la vârstăfragedă căpitan în oastea Întregitorului de ţară.

După câteva încercări nereuşite de a-i convinge pe turci să-l ungă domn, aceştia îi încredinţează tronul Ţării Româneşti, la vârsta de 53 de ani. Darurile bogate, dar şi experienţa sa l-au recomandat pentru aceasta, în pofida opoziţiei pe faţă a establishmentului grecesc, reprezentat la Stambul printr-un anume Celebi Curt – un mogul al vremurilor de atunci, amestecat până peste cap în politichia balcanică. În cinci ani, Basarab încheie şi menţine pacea cu toate marile puteri, concentrânduse pe ridicarea ţării sale la un alt statut. Bunăoară, este cel care a reuşit înlocuirea limbii slavone cu cea românească în viaţa oficială, religioasă, dar şi civilă. Tot el a introdus prima legislaţie scrisă: „Pravila mică”(tipărită la mănăstirea Govora, 1640), precum şi „Îndreptarea legii” (Târgovişte, 1652). E mult, e puţin? E încă puţin, deoarece tot el a fost un Mecena al timpului său, sprijinind cultura sub toate formele ei de atunci. În acest sens, se poate spune că a fost cel mai mare ctitor de edificii religioase al Munteniei – unii susţin (istoricul C.C. Giurescu) că a ridicat mai multe locaşuri decât Ştefan cel Mare însuşi, cu unul… Astfel, domnitorul se poate duce în faţa Tronului Judecăţii cu 46 de biserici, dacă ne aruncăm ochii şi la sud de Dunăre sau în Muntele Athos. La sud de Dunăre? Dar acolo am fost şi noi în octombrie trecut, la Vidin – pentru care am adunat bani prin cititorii noştri spre refacerea acoperişului bisericii Sfintei Cuvioase Parascheva! Acolo Matei Basarab a ridicat nu una, ci două biserici, una mai frumoasă ca alta… Vorbeam şi de Sfântul Munte, de Sfeta Gora, de Aghion Oros, locul unde monahii răsăriteni se roagă neîncetat în „grădina Maicii Domnului”. Ei bine, în anul de graţie 1645, domnitorul român a plătit toate taxele Muntelui Athos, pentru ca acesta să poată fi lăsat în pace de către turci!

Acest Basarb nu era doar cu „capul în nori”, atent numai la cele sfinte. A reuşit, cu maximă abilitate, să aibe un corp de armată de 40.000 de oameni, cu care a purtat 3 războaie (toate câştigate!) cu vecinul său, neastâmpăratul Vasile Lupu. Tot el a iniţiat, subtil şi diplomatic, Liga antiotomană, pe care a şi condus-o, o vreme, înainte de a eşua ca acţiune concretă.

Arnota, povestea unei salvări

Arnota se pare că a fost prima ctitorie a lui Matei Basarab, ca domnitor. De ce atâta grabă şi de ce aici, într- un vârf de munte? Istoria spune că Matei Basarab era urmărit de turci, spre a fi prins şi executat. Viitorul domn a vrut să fugă peste munţi, spre Transilvania şi ajuns în aceste locuri pustii. Fugarul a poposit pe malul unui mic lac montan, înconjurat de stufăriş des. Locul însorit, dar mai ales urmele unor vechi ctitorii bisericeşti – pe care le-a considerat un semn de bun augur – i-or fi înveselit inima şi i-or fi redat speranţa. Atunci s-a produs minunea: un arnăut credincios i-a cerut hainele stăpânului pentru a se îmbraca el cu ele, şi astfel pentru a-i deruta pe urmăritori. Era clar însă că acel soldat credincios urma să-şi găsească sfârşitul, sub iataganele osmanlîilor… Schimbul de haine şi de identitate se face, Matei Basarab scapă, fuge, dar revine peste ani, ca domnitor şi ctitor, neuitând de jertfa acelui simplu arnăut. De aici şi numele viitoarei lavre: Arnota! Aici va ridica o frumoasă mânăstire în stil românesc şi bizantin, unde cere să fie îngropat, alături de Elina doamna, când le va veni sorocul. Acolo sus, în murmurul litaniilor călugăreşti, cu privirea sufletului peste Ţara Românească, acolo va voi să întâmpine eternitatea… Dar n-a fost să fie aşa, chiar de la început. În urma unei răni căpătate în bătălia de la Finta (cu acelaşiVasile Lupu), domnitorul valah, slăbit şi de povara anilor (aproape 75 de ani, ceea ce pentru vremurile acela era foarte mult), îşi dă obştescul sfârşit în aprilie 1654. Este înmormântat cu fast în cetatea Târgoviştei, însă somnul de veci i-a fost tulburat peste foarte puţină vreme, deoarece mercenarii străini s-au revoltat. Trupele neplătite de seimeni şi dorobanţi s-au năpustit la mormântul lui Matei Basarab (unii îşi reglează conturile postum…) şi aruncă pe uliţele oraşului rămăşiţele bunului domnitor. Practic, îi profanează mormântul. Creştinii i-au cules cu grijă osemintele şi în 1658 i se împlineşte dorinţa: este adus, lângă tatăl său (pe care îl strămutase din Ardeal aici, în 1648), la Arnota.

La reînhumare, surpriză! Pronia face că participă însuşi Patriarhul Macarie al Antiohiei aflat în vizită în Valahia, după ajutoare băneşti, însoţit de secretarul său, Paul de Alep – cel care a lăsat cele mai vii şi mai frumoase pagini de călătorie despre Ţările Române.

Matematică şi Psaltire

„Domnule Bucuroiu, convingerea mea e asta: dacă eşti serios şi ştii să faci ceva bine în viaţă, atunci poţi face orice altceva. Cine este familist serios, dacă ar ajunge – prin Pronie divină – la mânăstire, ar fi un călugăr serios. Cine îşi respectă şi face bine o meserie, la fel va face şi în mânăstire, la orice ascultare îl vei pune…” Mda, are dreptate maica stareţă. Mă uit bine la ea. La rându-i, priveşte omul în drept în ochi. Figura întreagă exprimă bucurie interioară. Zâmbeşte natural. Nu are nimic de ascuns, nu este apăsată de griji apocaliptice, de spaime eshatologice, de cipuiri universale. Are de refăcut şi întreţinut o mânăstire splendidă, pe care o respectă şi pe care o iubeşte. Asta e marea ei dragoste, de suflet tânăr! Urcată acum aproape 10 ani din obştea Bistriţei, maica Ambrozia Rucăreanu este tipul de monah pe mâna căruia poţi încredinţa o lucrare: edilitară sau sufletească. În trecutul nu foarte îndepărtat a studiat matematica, la Bucureşti. Ambrozia este de la malul mării, din Constanţa, dar Dumnezeu a ridicat-o la „altitudine”. Şi asta după ce, în lume fiind, îşi găsise un job foarte bun: director de vânzări la cea mai mare fabrică de mobilă. Aşadar, nu frustrarea, nu neîmplinirea socială sau profesională au mânato spre mânăstire, ci altceva. Maica povesteşte cu umor călugăresc: „Mă gândeam că, la Judecată, Hristos mă va întreba: «Ce ai făcutpentru Mine?» Răspunsul meu ar fi fost: «Am vândut mobilă». Şi eu nici măcar nu o făceam pentru Dumnezeu, pentru că îmi luam plată…” Aşa a ajuns, după 40 de zile de post şi rugăciune spre limpezirea gândurilor, în obştea mânăstirii Bistriţa, acolo unde-şi dorea. Mama ei s-a mâhnit pe moment, dar acum este împăcată cu gândul schimbării. Mai ales că sora după trup a maicii stareţe a născut un copil, de-o seamă cu călugăria Ambroziei.

De la Bistriţa a fost trimisă în 2005 aici, la Arnota, unde Preasfinţitul Gherasim al Vâlcii schimbase deja statutul mânăstirii, făcându- o de maici, dar şi veghease la bunul mers al lucrărilor de restaurare. Vlădica Gherasim, Papa aşa cum îl alintă cei apropiaţi, ar fi declarat că Arnota este mânăstirea lui de suflet şi că aici şi-ar dori să fie înhumat. Oricum ar fi, alegerea este cu totul potrivită, locul oferind pacea absolută şi liniştea desăvârşită…

Maica stareţă şi-a suflecat mânecile şi s-a pus pe lucru. A izbutit să termine paraclisul cu hramul Sfântului Ilie, pe care îl va sfinţi anul acesta. Paraclisul acesta este foarte frumos – şi spun asta văzând cu durere cum urâţenia artistică, banalitatea arhitectonică şi precaritatea constructivă au inundat multe din spaţiile noastre liturgice. Când am ajuns, într-o sâmbătă dimineaţă, maicile erau la slujbă. Adunate ca rândunelele într-un cuib duhovnicesc, cântau şi se rugau alături de ieromonahul trimis de episcopie să le ţină rânduiala slujbelor. Nu erau toate cele 17 maici, dar chipurile întâlnite erau radioase, ca mugurii pădurilor din preajmă în aşteptarea primăverii, ca torentele muntelui, tocmai eliberate de strânsoarea gheţii şi a frigului muşcător. Da, la Arnota am văzut maici fericite! Am văzut o mânăstire renăscută în jurul mormântului marelui domnitor, am văzut Cerurile Oltului întredeschise, dincolo de pâclele iernii. Am văzut o stareţă împlinită, care nu conduce ci slujeşte. Şi aşa am înţeles că urcarea Ambroziei poartă numele unei cărţi, scrise de un faimos vieţuitor de aici: Paulin Lecca – De la moarte la viaţă…