Revista:

Leul rănit al istoriei – de Vincențiu Dascălu

Preot Grigorie

Bătăliile purtate de-a lungul ei sunt cele care definesc o viaţă. Nu victoriile, nici înfrângerile ci doar lupta în sine. Ea este singura care durează pentru că este mărturisire a credinţei. Un bun exemplu – neostenita îndrăzneală a Episcopului Grigorie al Huşilor înaintea fiecărei noi încercări.

Născut la 2 mai 1881 la Ţuţcani, în ţinutul Vasluiului, în familia preotului Constantin Leu, este descendentul unei adevărate dinastii cuprinzând nouă generaţii de slujitori ai altarului. Totuşi, înscrierea la Seminarul Sf. Gheorghe din Roman, continuarea studiilor la Iaşi îşi află sursa nu în tradiţia familiei, ci în convingerea, încolţită în copilărie, în vremea Sfintei Liturghii, la praznicele în care sfinţii din frescă se alătură credincioşilor, sub respiraţia deniilor, “că alta nu ar putea să-mi fie calea decât a sluji Domnului şi a fi sprijin celor osteniţi”. Confirmarea acestui gând nu o oferă calitatea de bursier pe perioada studiilor, nici aprecierile cunoscuţilor, ci eşecul, din motive strict birocratice, al obţinerii unei burse de studiu la Academia Teologică din Kiev (Pr. Nicolae Hurjui). De aceea, după absolvirea facultăţii la Bucureşti, statutul de paroh al bisericii şi director al şcolii din comuna Oancea îi sunt izvor împlinirii . Alături de soţia sa, Lucreţia, ea însăşi originară dintr-o familie de clerici, se dedică nevoilor comunităţii pornind de la premiza că Biserica, Familia şi Şcoala sunt temelia oricărui demers pentru soluţionarea autentică a problemelor obştii. Mutarea la Domnul a preotesei nu modifică proiectele începute ci doar le grăbeşte, pentru că viaţa nu este dată pentru a ne fi pe plac ci pentru ane-o croi.

Acesta este şi motivul pentru care acceptă postul oferit la Seminarul Central din Bucureşti şi, şase ani mai târziu, odată cu intrarea României în război, ajunge pe front, în calitate de preot militar. Devotamentul său se bucură de aprecierea unanimă. În 1918 este numit director al Seminarului Teologic din Ismail, unde lupta naţională (…) a fost mai aprigă decât cea de pe front. Motivele – populaţia rusofonă numeroasă şi curentul anti- româneasc , lipsa sprijinului din partea noii administraţii, presiunile politice şi birocraţia, disputele din cancelarie şi reticenţa elevilor faţă de românizare. Singurele arme – răbdarea, perseverenţa, experienţa anilor petrecuţi la Cancelaria episcopală de la Galaţi. Corolarul lor – implicarea, ca odinioară la Oancea, în soluţionarea cazurilor sociale, încurajare elevilor, indiferent de naţionalitate, în aprofundarea studiului şi cultivarea aptitudinilor, atragerea şi selectarea cadrelor didactice, dezvoltarea conştiinţei naţionale în sudul Basarabiei, organizarea învăţământului teologic românesc la răsărit de Prut. Sprijinul major – încurajările Î.P.S. Gurie Grosu, mitropolitul Basarabiei.

Reuşita îi aduce alegerea, în 1924, ca arhiereu vicar al Mitropoliei Iaşilor. Noi provocări şi un nou sprijin, cel al mitropolitului Pimen Georgescu. Experienţa directoratului dă roade şi în ascultarea de egumen al mănăstirii Sfântul Ierarh Spiridon dar şi în extraordinara cruciadă omiletică. “Aşa cum enoriaşul aduce acasă lumina pascală în noaptea Învierii, firesc este ca, în fiecare duminică şi praznic să împartă cu familia duhul Sfintei Liturghii. Pentru aceasta, Hristos trebuie să îi fie viu. Nu doar doar ca vorbă inspirată rostită de la altar dar în fiecare ceas al zilei ca prezenţă de necontestat.”

De aici pornind, ca odinioară vlădica Iosif Naniescu al Moldovei, pe banii săi publică o serie de broşuri duhovniceşti, îşi află răgazul scrierii de materiale pentru publicaţii, străbaterii eparhiei şi catehizării. Problemele sociale, de politică internă şi externă, culturale şi economice sunt analizate în mod curajos şi pertinent căci Biserica ne are pe fiecare drept cărămidă iar pentru orice slujitor este bine să nu uite că, deşi în trup este, nu trăieşte după trup.

Preot Grgorie 02

Blândeţea fermă a acestui bisericaş liturghisitor îl recomandă pentru obţinerea, în 1936, a calităţii de episcop al Argeşului. Străbate fiecare parohie şi reuşeşte să reimpună rolul de îndrumător al preotului pentru comunitate. Colaborează cu Dimitrie Gusti pentru cunoaşterea nevoilor societăţii, anchetele sociologice ale echipelor organizate de către cel din urmă bucurânduse de sprijinul deplin al ierarhului, respinge orice tentativă de imixtiune a politicului în viaţa eparhiei, fie că vine din partea candidaţilor la alegeri electorale ori chiar din partea Casei Regale – ultima dorind oferirea statutului de necropolă regală mănăstirii Argeş, ctitorie a Sfântului Voievod Neagoe Basarab. Opoziţia sa faţă de acest proiect îi aduce o serie de presiuni şi, în final, numirea, în iunie 1940, ca episcop al Huşilor. Păstorirea sa începe pe fondul pierderilor teritoriale ale României. Pierderii Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, cedate Uniunii Sovietice, îi urmează al doilea Dictat de la Viena şi cuprinderea Nord-Vestului Transilvaniei în fruntariile Ungariei apoi, peste o lună, preluarea, în urma Tratatului de la Craiova, a Sudului Dobrogei de către Bulgaria.

Acestor rapturi teritoriale li se adaugă problemele spinoase ale administrării parohiei, pagubele produse lăcaşurilor de cult în urma seismului din noiembrie 1940, vechile presiuni ale noilor factori politici. Departe de a fi descurajat de problemele ivite, P.S. Grigorie îşi află încurajare în înfruntarea noilor praguri. Sprijină pe front, prin cuvânt scris, predică şi prezenţă lupta de eliberare de către armata română a teritoriilor smulse în iunie 1940. De asemenea, dezavuează măsurile antisemite iniţiate de oficialii statului, implicându- se activ în ajutorarea familiilor evreieşti botezate. După august 1944, discursurile sale din Basarabia, vădit anti-comuniste îl transformă în duşman al noului regim. Însă cel pentru care era esenţial să nu trăim numai pentru bucata de pâine şi ambiţia luciferică a zilei de astăzi este hotărât să nu abdice de la principiile sale. Mai ales că nevoile oamenilor sporesc şi atunci misiunea sa se află, iar şi iar, abia la început. Cât despre sine, a trăit destul şi nu mai doreşte decât ca Regele să repună ţara în graniţele ei fireşti (Liviu D. Grigorescu).

Alături de episcopul Oradiei, Nicolae Popovici, de cel al Tomisului, Chesarie Păunescu şi de ucenicul său, vlădica Antim Nica, după 1948 caută să contracareze abuzurile autorităţilor, să se opună transformării Bisericii Ortodoxe Române Autocefale în Sovrompatriarhie (Paul Leu) şi să îi încurajeze pe credincioşi. În acest context, pentru Securitate devine unul dintre obiectivele cele mai importante. Represaliile nu întârzie; în august 1948 se propune desfiinţarea Episcopiei Huşilor. Încercările de evitare a aplicării acestei măsuri – căci “nu se face ca jilţul ocupat de vrednicii Iacob Stamate, Veniamin Costachi şi Sofronie Miclescu să devină lemn de foc. De aceea, îndepărtaţi-mă pe mine, dar lăsaţi Episcopia” – eşuează şi la 5 februarie 1949 este emis decretul de desfiinţare a Episcopiei Huşilor. La 25 februarie este invitat la Bucureşti de către Petru Groza în vederea clarificării situaţiei. După întrevedere, se îndreaptă spre Huşi. În gara Crasna, unde urma să schimbe trenul, starea de sănătate i se deteriorează. Revenit acasă, se pregăteşte pentru trecerea pragului acestei lumi. După o hemoragie puternică, se stinge în după – amiaza zilei de 1 martie 1949. Încercările de elucidare a cauzelor morţii sunt sabotate de către instituţiile statului. Totuşi, potrivit mărturiilor apropiaţilor, printre care cele ale cumnatei sale, medicul Valentina Leu şi ale Părintelui Constantin Galeriu sunt printre cele mai semnificative – ipoteza otrăvirii cu arsenic este cea mai plauzibilă.

Preot Grgorie 03

Prin grija fiului său, preotul Vasile Leu, a nepotului său, scriitorul Corneliu Leu, a celor care i-au fost aproape, memoria vlădicii Grigorie a rămas vie chiar şi atunci când numele său era interzis. Un rod al acestui fapt este chiar reînfiinţarea, în 1996, a Episcopiei Huşilor ca şi locul ocupat în rememorarea şirului de monahi, preoţi de mir şi ierarhi supuşi persecuţiei de către regimul comunist. De aceea astăzi, la 65 de ani de la mutarea la cele veşnice a sufletului Prea Sfinţitului Grigorie Leu, prin purtarea cu demnitate a fiecăreia dintre cărămizile ce i-au compus mucenicia , ne este viu model şi rugător nouă, celor aflaţi în căutarea rostului şi a măsurii.