Lumea Credinței nr. 3 (140), martie 2015

LC 140

EDITORIAL    –  CARD SAU DRAC?

Cum a putut un obiect de mici dimensiuni (conforme cu specificaţiile standardului ISO 7810, adică 85,60 × 53,98 mm) să creeze o asemenea vâlvă apocaliptică în sânul poporului dreptcredincios? Cum a reuşit o bucăţică de plastic să învenineze raporturile dintre oameni şi instituţii, ba chiar să creeze dezbateri ale laicatului şi preoţimii ortodoxe cu oficialităţile statului român? Cum a fost în stare un sfârâiac cu colţuri rotunjite să
dezbine opinia publică? Vă spun eu cum: rostindu‑i numele invers. Adică din c‑a‑r‑d, în d‑r‑a‑c!

La prima vedere, rândurile de mai sus par a fi scrise din balamuc, între lungi reprize de somnoterapie. Te mai trezeşti puţin, mai scrii ceva, apoi te culci la loc pentru o săptămână. În timpul ăsta, nu ştii de tine… Cu toate astea, vă asigur că le‑am scris în stare de trezvie, lucid, fără calmante/somnifere. Ele mi‑au fost inspirate de argumentul adus la o dezbatere publică despre cardurile de sănătate. Rostea cu glas mare cineva: „Şi dacă pronunţaţi invers cuvântul card, ce iese, domnilor? Iese cuvântul drac! Noi nu suntem cu dracu’, noi suntem cu Dumnezeu!”. Atunci oficialul de la tribună a întrebat, oarecum timorat de acest joc de cuvinte cu iz eshatologic: „Bine, şi cum să‑i spunem atunci?”. Răspunsul
a venit prompt: „Talon, aşa să‑i ziceţi!”. Vă daţi seama că imediat am inversat cuvântul talon şi m‑am liniştit: a ieşit n‑o‑l‑a‑t, adică ceva complet inofensiv sub aspect dogmatic. Dar asta în limba română, căci în altă limbă oare ce ar putea însemna nolat? Aşa cum şi card înseamnă ceva în altă limbă, cea engleză. Iar noi l‑am preluat direct, ca atâtea alte cuvinte. Inversat însă, iese necuratul din sintaxă! Lăsând gluma – că deja nu ne mai arde –, ştim cu toţii că aceste carduri sunt prezente în viaţa noastră de cel puţin un deceniu. Şi dacă ne‑a mers rău sau bine sub aspect duhovnicesc, nu ele au fost  responsabile… Dar am ajuns să ne purtăm ca indienii din America de Nord a secolului 19: ne este teamă să facem poze, ca nu cumva să ne rămână sufletul acolo. Dispozitivele cu pricina, în sine complet inofensive, conţin acele date pe care le aveau oamenii odinioară scrise de mână, cu cerneală, pe buletinele lor de identitate făcute din hârtie. Sau în Carnetul de economii şi consemnaţiuni eliberat de CEC .

Sau în permisul de conducere auto, cu coperţi cartonate, care se decolorau rapid. Acum, de la hârtie s‑a trecut la plastic şi cuvântul card s‑a împământenit. Mare lucru! Ceea ce contează, cu adevărat, este nu pronunţia inversată – că nimeni (încă) nu citeşte invers! –, ci conţinutul
lor. Deşi nici acesta foarte mult, ci locul unde se stochează informaţiile. Şi nici acesta în mod special, ci cei care au acces la acele informaţii: funcţionari, instituţii (mai mult sau mai puţin secrete), hackeri, companii multinaţionale sau neaoşe, terorişti sau simpli răufăcători,
politicieni. Aşadar accesul la date ne preocupă şi nu obiectul în sine sau denumirea lui!

În aceste condiţii, talonul sau cardul, sau cum s‑o mai numi el, este nerelevant. Mai relevantă mi se pare preocuparea anxioasă a unor creştini ca, bunăoară, să nu fie trecuţi (fără ştirea lor) în acel card drept un posibil donator de organe, în caz de accident fatal. Aici se deschide următoare întrebare: de ce n‑am putea fi donatori de organe prin propria noastră declaraţie, voită? Ce mai fac eu cu ficatul, fiind – Doamne fereşte! – în moarte clinică? Sau cu rinichii? Sau cu corneea? Iată o ştire apărută în gândul. info: „Lista de aşteptare pentru transplant de cornee la Spitalul
Militar Central din Capitală numără peste 300 de persoane, însă, la fel ca la ficat, rinichi şi cord, operaţiile depind de numărul de donatori în moarte cerebrală […] Din 2002‑2004 însă, mai exact de la apariţia legii ce nu separă organele de ţesuturi, medicii nu mai au voie să recolteze decât de la pacienţii în moarte clinică, moarte cerebrală, cu acordul explicit al aparţinătorilor de gradul I – a continuat Dr. Daniela Şelaru. Astfel, în primii ani după 2004‑2005, am făcut 25‑30 de transplanturi pe an. De la 5‑6 pe săptămână, ajunsesem la 30 pe an. Cel mai mare număr de transplanturi l‑am avut în 2013, în jur de 100. Anul acesta [2014 – n. n.] a pornit foarte bine, dar sunt săptămâni în care putem
să facem 6‑7 transplanturi şi sunt perioade în care o lună de zile nu avem nici un donator. De exemplu, de la 1 octombrie nu am avut nici
un donator…”

Pe scurt, ca să închei discuţia, mă voi înscrie pe lista donatorilor voluntari de organe, în caz de nenorocire personală. Căci nici ficatul, nici rinichii, nici corneea nu‑mi vor mai fi de trebuinţă la vămile cereşti, deoarece trupul oricum se desface şi se redă firii, întorcându‑se în ţărâna primordială din care a fost zămislit. Rămâne la judecata de după moarte doar sufletul. Şi oricum, nici noi nu suntem proprietarii organelor cu care Domnul a înzestrat natura umană, ci doar cei care le întrebuinţăm  vremelnic. Dar dacă ele nu‑mi mai sunt de folos în caz de nenorocire,
mai bine salvez astfel o viaţă, nu credeţi?! Iar că asta scrie într‑un card, care e păcatul? Şi, în plus, nu cred că rudele celui salvat vor mai avea dispoziţie să citească invers diabolizatul cuvânt…
Răzvan BUCUROIU

Articole asociate: