Revista:

Cu Sfântul Teodor în Spania

Untitled

Anul trecut, prin vară, am primit de la Vasile Barbolovici, protopopul greco‑catolic de Veneţia şi Padova, prin intermediul teologului şi profesorului catolic Roberto Giraldo, un dar. Însă nu orice fel de dar, ci unul cu totul deosebit: părticele din moaştele Sfântului Teodor Martirul, mai cunoscut la noi drept Sfântul Teodor Stratilat (generalul), cu prăznuire în 8 februarie. Vă daţi seama ce bucurie şi emoţie, ca laic al Bisericii Ortodoxe, să ştii că eşti vremelnicul posesor al unor frânturi de eternitate, prin arvuna promisiunii trupurilor spiritualizate, nepieritoare, pe care le vor avea drepţii după Judecata finală. Iar moaştele asta sunt: confirmarea – încă de aici, din această viaţă – că trupurile nu se vor strica definitiv, ci, spiritualizate, vor însoţi cumva sufletele pe calea eternităţii.

 

Moaşte călătoare

Au călătorit mult aceste sfinte moaşte: din Italia în România, la Oradea mai exact. Acolo au fost luate spre păstrare, în numele meu, de părintele Vasile Bota, parohul Bisericii Sfântul Apostol Andrei. Am avut câteva convorbiri telefonice cu preotul orădean, sfătuindu‑ne împreună cui ar trebuie să dăruim aceste odoare de preţ. Nicicum nu venea gândul cel bun – semn că probabil nici sfântul nu se hotărâse încă – şi aşa am decis să mai aşteptăm un pic. Asta până la o vizită a fratelui său din Spania, tot preot, care a aflat cu stupoare, dar şi cu bucurie că a stat sub acelaşi acoperiş cu sfântul martir de secol 4! Emoţia inimosului preot a fost mare, dar mare a fost şi evlavia la Sfântul Teodor. A început să‑i citească Acatistul şi astfel a încolţit gândul: dacă sfântul ar vrea să meargă în comunitatea lor din Aranjuez, de lângă Madrid? Ajuns înapoi în Spania, s‑a consultat cu cei câţiva colaboratori şi toţi au zis, fără rest, că DA , noua casă a Sfântului Teodor poate fi în parohia lor, dacă şi sfântul o va vrea. Bucuria fiind mare şi neprimind nici un alt semn ceresc, oamenii s‑au hotărât să‑mi spună pe şleau ce vor. Au făcut‑o prin părintele Vasile Bota, care mi‑a comunicat telefonic faptul că acesta era gândul lor, al celor din Spania. Şi că, dacă accept, el este gata să comande neîntârziat, la un atelier din Moscova, racla care să adăpostească sfintele moaşte. Evident, am încuviinţat cu bucurie, mai ales că nici eu nu aveam vreun semn clar sau vreo dorinţă exprimată din partea altcuiva, în aşa fel încât să fiu nevoit să „redirecţionez” moaştele… Bref, bucurie mare, mai ales când mi‑a fost anunţat şi faptul că s‑a comandat o icoană a sfântului şi că totul va fi gata pe 8 februarie, ziua prăznuirii sale. Desigur, am primit invitaţia de a aduce sfintele moaşte şi a participa la eveniment, urmând să cunosc tot atunci comunitatea ortodoxă din Aranjuez, dar şi pe vlădica Timotei al Spaniei şi Portugaliei.

La reşedinţa de vară a regilor Spaniei

Chiar dacă am fost în Spania, nu am fost chiar în… Spania. De ce? Pentru că deşi este cunoscută ca fiind o ţară cu o climă foarte călduroasă, am nimerit cele mai friguroase zile ale anului! La Toledo am tremurat ca varga, în Aranjuez mi‑au clănţănit dinţii, iar la Madrid eram ca Baba
Dochia, cu şapte cojoace pe mine. Însă chiar şi aşa, nimic nu egalează farmecul acestei ţări şi (veţi zâmbi, probabil…) inimile calde ale românilor noştri, bucuroşi de oaspeţi, care au alungat tot frigul iberic. Chiar îţi creşte inima când vezi cum comunitatea românească de pe malurile râului Tajo (din splendidul orăşel Aranjuez, locul unde regii Spaniei aveau palatul şi  grădinile unde îşi petreceau verile), adunată în jurul părintelui Sorin Bota şi al familiei sale, şi‑a început acum cinci ani urcuşul duhovnicesc într‑un garaj închiriat, împotriva tuturor piedicilor.
Cum au răbdat, cum au suferit, dar şi cum au sperat împreună aceşti oameni, pornind totul de la zero! În prezent, parohia funcţionează într‑o
hală industrială închiriată, dar care conţine exact ceea ce trebuie să aibă o biserică românească: icoane, grai românesc, căldură sufletească, un bun păstor şi… sfinte moaşte spre cinstire. Importanţa acestui fapt a fost subliniată şi de vlădica Timotei al Spaniei şi Portugaliei.

Un episcop de ispravă

Am ajuns, cu o zi înaintea prăznuirii sfântului, la sediul Episcopiei din Spania – în fapt, o casă absolut normală, care nu iese cu nimic în evidenţă. Înăuntru însă, surpriza e plăcută: la demisol este paraclisul unde se roagă vlădica, un loc tainic, ca o catacombă în miniatură. Deasupra locuieşte şi munceşte episcopul, ajutat de un personal minimal. Nimic ostentativ, poate doar mirosul de cozonac, în contrast cu celelalte arome ale Spaniei… Preasfinţitul Timotei ne‑a vorbit cu însufleţire despre oamenii săi din diaspora, despre secularizarea familiei – marea problemă a românilor, oriunde s‑ar afla –, despre proiectele eparhiei sale, între care ridicarea catedralei ortodoxe din Madrid, o lucrare care îşi aşteaptă finalizarea, deoarece expiră autorizaţia de construcţie. Ce mai, o eparhie în fierbere „bună”, o dinamică a însufleţirilor
remarcabilă, dar – mai presus de orice – şi un alt tip de slujire la care te obligă mediul în care trăieşti. Mai precis, faptul că episcopul sau
preotul aleargă concret pentru fiecare suflet să‑l aducă pe calea mântuirii, faptul că onorurile şi avantajele de care beneficiază ierarhia sau preoţimea în ţară aici nu există, faptul că în diaspora ortodocşii sunt comparaţi, involuntar sau nu, cu ceilalţi clerici care slujesc, toate acestea creează un alt tip de comportament: mai smerit, mai aplicat, mai eficient. Şi asta este o lecţie pe care mulţi dintre funcţionarii liturgici din România ar trebui s‑o afle, cumva…

Turma cea mică paşte pe malul lui Tajo

Duminică a fost ziua cea mare. Părintele Vasile Bota a încrustat de cu seară sfintele moaşte într‑un strat de ceară curată – racla fiind astfel pregătită –, icoana era deja fixată pe peretele bisericii, oamenii emoţionaţi şi curioşi. Despre părintele Sorin Bota – ce gint viu, vorbind, îndrumând, corectând din mers şi la final slujind, predicând şi împărtăşind credincioşii! Oficialităţile comunale spaniole din Aranjuez au fost şi ele impresionate de marea participare românească – peste 300 de persoane, venite chiar şi de la 60 de kilometri distanţă. Corul a cântat impecabil, predicile celor doi preoţi ne‑au mers la inimă (invitatul a vorbit despre Pilda Fiului Risipitor, iar parohul despre problemele românilor aflaţi departe de ţară), copiii s‑au împărtăşit în număr mare, iar mica agapă frăţească de după Liturghie a pecetluit definitiv acea zi a comuniunii în jurul sfinţilor. Aşa am putut vedea cu ochii mei ţara din inimă, România „la purtător”, luată ca un mic bagaj sufletesc. Patria rămâne în inima acestor oameni poate mai prezentă decât este la noi, cei care îi trăim realităţile zilnice. Însă şi printre ei se pune problema pierderii identităţii. Şi poate nu la generaţia care a plecat din România, ci la cea care se naşte pe pământ străin. Aici se poate produce fractura identitară, aici e punctul de inflexiune în succesiunea generaţiilor. Trebuie să fim atenţi la cei care vin, trebuie să anticipăm cu o secundă mai devreme realităţile viitorimii noastre din pământ străin. Ar fi mare păcat ca România să dispară din viaţa şi din sufletele oamenilor, căci o dată cu ea dispare – sunt sigur de asta – şi credinţa ortodoxă. Să nu fie! Iar acest mic dar pe care l‑a primit mâna de români din Aranjuez anticipează grija pe care trebuie să o avem faţă de semenii noştri, aşa cum şi ei au faţă de noi – cei rămaşi –, copleşindu‑ne cu atenţia şi dragostea lor.

 

Răzvan BUCUROIU