Revista:

«Dumnezeu mi‑a fost întotdeauna alături!». Interviu cu Actriţa Maria Ploae

În preajma Mariei Ploae am simţit o pace atât de adâncă încât am trăit sentimentul unei neîncetate rugăciuni, şi asta nu o clipă, ci o după‑amiază întreagă, acolo, în universul pe care ea şi regizorul Nicolae Mărgineanu şi l‑au creat în decorul frumoasei şi trainicei lor căsnicii. Copleşită de zecile de icoane, care sporeau imensitatea clipei, am ascultat‑o pe Maria ore în şir. Am parcurs împreună un drum cu miros de fân proaspăt cosit, cu peisaje păstrate în sufletul copilului crescut la ţară, rătăcit apoi în misterele vechiului Bucureşti, pentru ca într‑un final să guste din mirajul artei şi să cunoască adevărata împlinire. Despre relaţia ei cu Dumnezeu mi‑a vorbit cu mare bucurie, ca şi despre drumul duhovnicesc pe care l‑a început ajutată de actorul Dragoş‑Vasile Pâslaru, astăzi părintele Valerian de la Pătrunsa.

 

Dacă ar fi să ne întoarcem în timp acolo, în inima Moldovei, cum regăsiţi portretul copilei visătoare, extrem de sensibile, care la vremea aceea avea responsabilităţi inerente vieţii trăite la ţară?

Viitorul doar Bunul Dumnezeu îl ştie cu desăvârşire. Întreaga viaţă ne împărţim clipele între trecut şi prezent. Şi pentru că trăirile celor dintâi ani ai vieţii ne conturează personalitatea, eu îmi încep toate interviurile cu imaginea căsuţei atât de dragi sufletului meu, cu noi, toţi cei cinci fraţi, mângâiaţi de căldura părintească, de educaţia aceea pe cât de simplă, pe atât de clăditoare de frumoase destine. Eu am fost dintotdeauna mai visătoare, de mic copil am simţit că vreau altceva, că vreau să urc spre o stea numai de mine ştiută… Poate că tocmai de aceea, când am deschis cu adevărat ochii, eram pe scenă. Încă de la grădiniţă îmi doream să recit, să cânt, să dansez, să fiu pe scenă! Atât, pentru că visul se frângea în clipa imediat următoare. Auzeam obsedant: Maria, vezi de copii, Maria, fă asta şi asta, Maria, ce mai avem de făcut? De multe ori ridicam ochii spre cer şi aşteptam un răspuns de la Bunul Dumnezeu. Aşa era la casa părintească, era frumos, dar totul se învârtea într‑o infinită lume de semne de‑ntrebare, iar eu purtam adesea responsabilităţi pe care nu întotdeauna reuşeam să le duc.

V‑aţi gândit vreodată că lumea poate fi şi altfel, că şoseaua pietruită a satului ar putea fi înlocuită cu o alee străjuită de flori?

Iniţial nu! Într‑o bună zi, însă, un unchi care trăia în Bucureşti, privindu‑mă şi‑nţelegând că dincolo de prospeţimea copilăriei purtam în privire o altă lume, o lume numai şi numai a mea, m‑a luat de mână şi m‑a făcut să înţeleg că eu, prin trăirile mele, pot să dăruiesc şi altora aerul limpede al pădurilor şi al păşunilor cu miros de fân proaspăt cosit. Aşa m‑a convins „papa”, unchiul meu de la Bucureşti, să las balsamul copilăriei acolo unde l‑am cunoscut şi să deschid larg ochii spre o lume necunoscută mie până atunci, dar care avea să‑mi poarte paşii pe un drum nou, al unui destin care avea să îmi aducă împlinirea. La Bucureşti am început să simt mirajul dăruirii de sine, pe un tărâm al artei, despre care nu ştiam mai nimic, dar care s‑a dovedit a fi definitoriu în formarea personalităţii mele artistice.

Cred că nu există om care să se fi născut la ţară şi care, din când în când, să nu fie sensibil la veşnicia aceea născută în lumea satului. Cum aţi perceput schimbarea şi, până la urmă, cine v‑a întins mâna aceea care v‑a ajutat să ajungeţi pe altarul artei?

Dumnezeu, numai El! De la banalul păscut al oilor, în care fiecare fir de fragedă iarbă îşi are propria‑i vibraţie, în faţa drumului presărat cu stropi de rouă, de la foşnetul frunzelor până la mirosul de brad care‑ţi împrospătează întreaga fiinţă, totul este lumină. Un singur lucru nu trebuie uitat, Dumnezeu îi mângâie pe toţi cei care se lasă în voia Lui. Dacă ar fi să judec cu sufletul, atunci aş spune că mama, draga de ea, mi‑a arătat calea spre lumea imaculată a rugăciunii, şi asta pentru că eu aşa m‑am trezit la viaţă, în rugăciune. După ce ne îmbăia pe toţi, ne rugam şi primeam dulcea binecuvântare a somnului dinaintea Utreniei şi a Sfintei Liturghii. Dimineaţa, îmbrăcaţi în hainele de duminică, nu lipseam niciodată de la biserică, iar mama de undeva dintr‑o strană ne mângâia cu privirea în semn de mulţumire. De‑acolo, din colţul acela de lume, din satul Dealu Perjului din comuna Onceşti, de‑acolo am simţit pentru întâia oară mâna pe care Dumnezeu mi‑a întins‑o cu mărinimie.

Îmi povesteaţi acum ceva vreme cum erau serile de rugăciune în căsuţa natală, cum aţi simţit mângâierea divină în preajma fraţilor mai mici şi a mamei foarte credincioase. De la rugăciunile copilăriei până la trăirea spirituală matură şi conştientă aţi ajuns pe un drum cunoscut, bătătorit, sau pur şi simplu v‑aţi lăsat în voia lui Dumnezeu?

Am mai spus‑o şi cu alte ocazii: pentru mine, ca simplu muritor, practica credinţei este foarte importantă, este important să te rogi, să te gândeşti neîncetat la Dumnezeu, să‑I ceri mereu ajutorul, este important să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti. Nu sunt adepta exagerărilor, de aceea îmi doresc să nu devin niciodată habotnică, ci să fac totul în limita unei trăiri spirituale conştiente, cu dăruire şi acea pace a sufletului de care avem nevoie atunci când intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Port în suflet şi astăzi rugăciunile învăţate de la mama, pentru că niciodată ceea ce înveţi în cei şapte ani de‑acasă nu se uită, dar trebuie să recunosc faptul că în Bucureştiul adolescenţei mele legătura cu Biserica se făcea cumva pe ascuns, iar eu m‑am rupt puţin de lumea rugăciunii. Mergeam destul de rar la biserică, dar undeva în sufletul meu credinţa a rămas totuşi vie. Ceea ce sistemul încerca să spulbere din sufletele noastre se regăsea totuşi seara, atunci când în faţa icoanelor aşteptam într‑un mod anume întâlnirea cu Dumnezeu.

Vă mărturisesc sincer că până să văd filmul, până să mă dezmeticesc, nu reuşeam să pătrund esenţa expresiei „Binecuvântată fii, închisoare!”. Puntea aceea dintre actul artistic şi trăirea spirituală am desluşit‑o mult mai târziu. Dorinţa eroinei de a nu mai pleca din închisoare, contopită cu apropierea de Dumnezeu… fascinant! Cât de greu a fost
până când aţi intrat efectiv în profunzimea personajului?

Multă muncă, multă dăruire! Am păşit cu trudă pe un tărâm necunoscut mie, iar ceea ce m‑a readus la sentimentele curate din sfera copilăriei mele de la ţară a fost apropierea de Dumnezeu, pe care am simţit‑o acut în momentul în care am avut norocul să fac acel film profund spiritual: Binecuvântată fii, închisoare!, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Filmul a apărut printr‑o mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că El a făcut să ne întâlnim cu Sergiu Grossu, care locuia mai mult în Franţa. Ne‑am întâlnit la un simpozion, ne‑a arătat volumul, după care s‑a conturat scenariul. Am jucat rolul Nicoletei (scriitoare şi jurnalistă româncă, anticomunistă şi creştină). Teribilă trăire! Eroina, nepoată a lui Iuliu Maniu, Îl cunoaşte pe Dumnezeu în chip tainic şi extrem de profund, simţindu‑I permanent prezenţa în sufletul împovărat. Ajunge până acolo încât să nu‑şi mai dorească eliberarea: „Niciodată n‑am fost atât de fericită ca la închisoare, pentru că niciodată n‑am fost atât de aproape de Dumnezeu!”. M‑a marcat profund această poveste cinematografică de o factură spirituală aparte, iar o dată cu acest rol m‑am regăsit pe mine, cu educaţia religioasă primită acasă, rămasă în sufletul meu, şi încet‑încet am revenit în lumea atât de dragă mie a rugăciunii şi a apropierii de Dumnezeu. Este important să te rogi, este important să fii în permanentă comuniune cu Dumnezeu, este important să înveţi să‑I ceri ajutorul şi niciodată să nu uiţi să‑I mulţumeşti pentru tot ce primeşti de la El, bun sau rău. Noi, actorii, ne bazăm mai mult pe propriile sentimente, ori eu nu trăisem astfel de experienţe. Am început să mă rog, încercând să fiu cât mai aproape de Dumnezeu şi să‑I cer ajutorul. M‑au ajutat foarte mult cărţile de memorii apărute în ultima vreme, un lucru esenţial pentru mine, pentru a intra în profunzimea personajului Nicoleta.

Mi‑aţi vorbit despre sentimentul permanentei rugăciuni a copilăriei, despre trăirea unui rol care v‑a marcat şi v‑a readus în oaza aceea de spiritualitate pe care cu toţii o căutăm. Totul începe şi se termină cu Dumnezeu. Şi totuşi, care a fost momentul în care gândul la mântuire a prins contur?

Acasă, în familie. Bunul Dumnezeu a rânduit ca întotdeauna să am lângă mine oameni minunaţi şi curaţi la suflet. La biserică merg întotdeauna cu soţul meu, regizorul Nicolae Mărgineanu, care este chiar mai trăitor decât mine, şi asta ne dă siguranţă, pacea sufletului, împlinire. Cei trei copii ai noştri au ales tot tărâmul artei: Ana Interviu – regizor de teatru şi film, Oana Maria – actriţă, iar Petru – compozitor de muzică de teatru. Şi ei au crescut cu rugăciunile şi căldura unei familii în care Dumnezeu a fost mereu prezent. Până la urmă, căldura şi pacea din familie îţi dau siguranţă în viaţă.

Cu mare drag am gustat din pacea tainică a unei familii atât de frumoase, dar bucuria mea este cu atât mai mare ştiind că, undeva în munţi, un monah se roagă pentru toţi ai casei şi vă pomeneşte în toate rugăciunile din zi şi din noapte. Cum îi simţiţi prezenţa şi ce vă leagă de pustnicul atât de drag nouă, tuturor?

Am să vă fac acum cea mai profundă mărturie a acestui interviu: familia noastră este mai bogată şi se întregeşte cu un fost coleg de breaslă, Dragoş Pâslaru, care s‑a retras la Mânăstirea Pătrunsa, azi fiind părintele Valerian. El ne‑a învăţat rânduiala spovedaniei, a împărtăşirii cu Sfintele Taine, a ascultării faţă de părintele spiritual. Am avut acelaşi duhovnic, pe părintele Paul Mărăcine, la care colegul nostru de atunci ne‑a dus, ceea ce ne‑a apropiat enorm. Astăzi se roagă pentru noi, trăirea lui fiind mult mai profundă, iar vieţuirea lui în pustie este asemenea Părinţilor din Pateric. Mare noroc am avut cu el! Se spune că are cel mai lung pomelnic… şi, deşi trăieşte departe de lume, dacă un coleg actor are o problemă, primul lucru pe care îl face este acela de a‑l căuta imediat pe părintele Valerian. Dragul de el, niciodată nu ne‑a lăsat! Noi îi simţim rugăciunile, îi simţim prezenţa, dar îl căutăm destul de rar, şi asta pentru a nu‑l tulbura din ascultările sale. Numai aşa se poate ruga în linişte, rămânând numai cu Dumnezeu acolo, departe de grijile lumeşti. Numai aşa rugăciunea devine foarte puternică, iar noi mai împliniţi decât oricând, pentru pacea care se cerne din rugăciunile sale.

 

Mariana BORLOVEANU