Revista:

Nepângăriţii de la Pângăraţi

Untitled

Iarna asta am urcat la Mânăstirea Pângăraţi. Mărturisesc că de multă vreme voiam să ajung aici, mai mult datorită numelui insolit, straniu. Misterul acestui nume s‑a spulberat după convorbirea cu Părintele Grigorie, iar nuanţa de umor am regăsit‑o în Cartea de Onoare a locaşului. Acolo un tânăr episcop din diaspora a scris anul trecut, mulţumindu‑le monahilor pentru ospitalitate, numindu‑i „nepângăriţii de la Pângăraţi”…

O pereche de sfinţi locali multiubiţi

Venind dinspre secuime, după ce treci prin Cheile Bicazului – cel mai frumos psalm în piatră pe care Dumnezeu i l‑a lăsat spre neuitare omului românesc –, te laşi uşor pe valea Bistriţei, spre Moldova cea bătrână. Ei, şi de aici se schimbă lucrarea! Apar celebrele biserici ştefaniene, peisajul este molcom, vălurit, oamenii dau bineţe cu uşurinţă, iar crucea e la ea acasă: pe marginea drumului, pe case, pe maşini, peste tot. Vesel, am apucat stânga din drumul naţional şi după ce am urcat printr‑un petec de sat, mânăstirea s‑a iţit privirii de pe un tăpşan. Impunătoare şi prietenoasă totodată, te invită să‑i descoperi povestea, care nu e una simplă. Pentru asta am apelat la bunăvoinţa Părintelui Grigorie, cel pe care l‑am întâlnit acum zece ani la Mânăstirea Horaiţa. El ne‑a fost ghid atunci, tot el ne‑a preluat curiozităţile, din porunca Părintelui stareţ Petroniu, mutat de la Horaiţa aici, la Pângăraţi. Eram, practic, în aceeaşi combinaţie umană, dar cu zece ani mai „bătrâni”, şi într‑un alt loc pe care aveam să‑l descopăr ca fiind fabulos…

Intrând în noua biserică, zidită de vrednicul pe pomenire Părinte Stareţ Teofil (asupra căruia vom reveni), monahul Grigorie şi‑a început relatarea despre miezul duhovnicesc al oricărei biserici răsăritene: sfintele moaşte. Aici, la Pângăraţi, mare parte sunt primite de la Părintele David Pristavu de la Aşezământul Românesc de la Ierusalim. Ele sunt ale Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina, ale Sfântului Siluan Athonitul (adus din Sfântul Munte), o părticică de la Sfântul Ioan Iacob, tot de la Ierusalim. Dar găsim şi moaşte din Rusia: Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Sfântul Teodosie, o părticică de la Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfântul Mucenic Tarah, Sfântul Mucenic Andronic.

„Dar mai avem pe Sfânta Masă nişte părticele: un fragment din Sfânta Masă a bisericii voievodale, Sfânta Cuvioasă Singlitichia, o părticică din capul Cuviosului Iosif Isihastul din Athos, o parte din mantia Sfântului Ioan Maximovici… Şi, bineînţeles, o părticică din Sfântul Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir”, a adăugat Părintele Grigorie. Fiind curios să aflu la care dintre sfinţi au oamenii locului o evlavie deosebită, răspunsul a venit prompt: „Cea mai mare evlavie oamenii o au la Sfinţii Simeon şi Amfilohie pentru că sunt sfinţii locali, sfinţii mânăstirii noastre. Şi, desigur, la Sfântul Dimitrie au mare evlavie. Moaştele Sfinţilor Simeon şi Amfilohie nu s‑au găsit. Încă… Ei bine, Sfântul Simeon a fost îndrăgit de Sfântul Voievod Ştefan, l‑a ajutat cu bani să construiască prima biserică a mânăstirii, la 1461. Tot domnitorul este cel care i‑a luat moaştele de la Mânăstirea Caşva (judeţul Mureş) şi le‑a adus în cetatea Sucevei, unde le cinstea cu tămâieri şi rugăciuni. Se presupune că moaştele Cuviosului Simeon ar fi îngropate în cetatea Sucevei, dar nu se ştie locul. O altă ipoteză zice aşa: capul Sfântului Simeon din Muntele cel Minunat, care este la Mânăstirea Neamţ şi a fost donat Mânăstirii Neamţ de Sfântul Voievod Ştefan, se presupune a fi chiar capul Sfântului Simeon de la Pângăraţi, iar în cetatea Sucevei i‑a rămas numai trupul, fiindcă Sfântul Simeon a plecat în 1476, când turcii au câştigat bătălia de la Valea Albă – Războieni. Tot atunci au venit şi aici la noi şi au dat foc la biserica de lemn şi la chilii, şi el s‑a retras cu obştea, înainte de a ajunge păgânii, la Mânăstirea Caşva, judeţul Mureş”.

Curiozitatea m‑a împins să aflu câte ceva despre celălalt sfânt cinstit de oameni aici, la Pângăraţi. Părintele Grigorie mă luminează: „Sfântul Amfilohie este cel care cu patru ani înainte de a părăsi scaunul de stareţ a avut cel mai îndelungat mandat la conducerea mânăstirii: din 1508
până în 1566, o viaţă de om! În 1566 pleacă la mânăstirea lui de metanie, că el era din Moldoviţa, şi primeşte schima mare cu numele de
Enoh. Sfântul Amfilohie i‑a spus din vreme Părintelui Anastasie Baldovin (cel care i‑a scris viaţa) ziua şi ceasul în care va pleca din această
lume. A fost îngropat la Mânăstirea Moldoviţa. Părinţii care i‑au alcătuit monografia au făcut investigaţii. Se pare că Mânăstirea Moldoviţa nu
era pe locul unde este acum, ci pe locul unde este biserica de mir din satul Vatra Moldoviţei. Nu mai ştie nimeni locul unde e îngropat… Ambii au fost canonizaţi în 2008”.

O biserică voievodală cu hramul „din vis”

Biserica „de jos”, biserica voievodală, este construită în 1560 de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu după ce i s‑a arătat Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de două ori. O dată în 1558, pe 22 octombrie, la Suceava, şi a doua oară pe 26 octombrie 1559, la Piatra Neamţ. Spune în monografie: „Du‑te la Pângăraţi şi fă mânăstire, fă biserică sihastrului Chiriac, că nu are unde să se roage cu părinţii!”. Mai mult, şi Sfântul
Voievod Ştefan, când a făcut biserica, la 1461, Cuviosul Simeon a primit înştiinţare în vis să îi pună hram în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, iar sfântul a preluat această mânăstire şi a fost ocrotitorul ei de la început. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, scrie despre
domnitorul Alexandru Lăpuşneanu: „Mai apoi şi Pângăraţiul a făcut mai mult de nevoie, decât de voie, că se arăta Sfântul Mucenic Dimitrie de‑l îngrozea să‑i facă mânăstire pe acel loc.” Adică a insistat! La primul îndemn a adunat Sfatul ţării, boierii şi mitropolitul şi s‑a sfătuit şi cu toţii au căzut de acord că este de la Dumnezeu să facă biserică. A venit aici, s‑a întâlnit cu stareţul Amfilohie, a adunat materiale – era în toamna anului 1558, că vedenia a fost pe 22 octombrie – şi a zis că în primăvară să se apuce de lucru; era totul stabilit. Ce s‑a întâmplat apoi? Stareţul de la Bistriţa (aflată la 10 kilometri distanţă), arhimandritul Serapion, a intervenit şi zice că l‑ar fi legat pe Alexandru Lăpuşneanu să nu mai construiască altă mânăstire, că sunt foarte apropiate una de alta şi nu are rost să fie două mânăstiri aşa de apropiate. Domnitorul, cu frică de Dumnezeu, s‑a înfricoşat de legătură şi atunci a pus punct, nu a mai continuat. De aceea Sfântul Dimitrie, de ziua lui, pe 26 octombrie 1559, se arată din nou şi îl îngrozeşte, îl ameninţă cu surghiunul dacă nu continuă să facă ce a început. La o asemenea „presiune”, domnitorul şi‑a luat seama şi a continuat lucrul. Şi bine a făcut!

Petre Năsturel, în Cuvânt pentru zidirea Mânăstirii Pângăraţi, nota 6, pagina 12, consemnează textual vedenia: „Să zideşti întru numele meu biserica, pe locul unde am avut mai înainte făcută de Bătrânul Ştefan Voievod în zilele stareţului Simeon ieromonah, pe care a ars‑o spurcaţii turci când au venit în pământul acesta ticălos cu război”.

Povestea unui nume şi a unei biserici suprapuse

„Nicolae Iorga scrie că aici a fost un călugăr cu numele Pangratie, care s‑a nevoit în secolul al 14‑lea pe valea pârâului Pângăraţi. De aici zice că se trage numele mânăstirii, de la monahul Pangratie. Istoricul afirmă limpede că nu are nici un amestec cu ideea de pângărire. Cuviosul Simeon care a venit aici în 1432 să trăiască ca pustnic s‑a retras pe un mal al pârâului Pângăraţi, unde a găsit o peşteră care este acum paraclisul Sfinţii Români de la demisolul biserici ridicate de Alexandru Lăpuşneanu. Deci acolo sunt două biserici suprapuse, iar peştera Sfântului Simeon a fost transformată în 1806 în paraclis; şi din 1560, când s‑a făcut biserica de piatră deasupra peşterii, aceasta a devenit tainiţă pentru odoarele mânăstirii, unde se ascundeau în vremuri de restrişte. Deci din 1560 până în 1806 a fost tainiţă această peşteră. Din 1432 până în 1461, în această peşteră Sfântul Simeon, mai întâi singur, mai apoi cu câţiva ucenici s‑a nevoit aici, aici îşi făceau rugăciunile”, îmi povesteşte atotştiutorul meu ghid, în timp ce‑mi deschide locaşul de rugăciune.

Comunismul, bată‑l vina!

Părintele Grigorie îşi continuă apoi povestea, sare peste secolele mai mult sau mai puţin tihnite şi ajunge în zilele noastre: „În 1959 s‑a închis mânăstirea, a fost transformată în staţiune de cercetări geologice, geografice şi biologice, organizată în cadrul Universităţii Al. I. Cuza. Era Staţiunea de Cercetare Stejarul, aici venind studenţi şi făcând practică. S‑au făcut, să ştiţi, şi foarte multe păcate aici, păcate mari, strigătoare la cer, încât o parte din vrăjmaşii, din michiduţii care s‑au cuibărit atunci aici au fost cu greutate scoşi. Se făcea desfrânare, se făceau avorturi şi aşa mai departe. Avem luptă mare aici, e un război duhovnicesc mare, război nevăzut”, spune părintele şi cade câteva clipe pe gânduri…

Staţiunea de cercetări a adăstat aici două decenii, iar biserica era tot timpul încuiată. Vreme de 20 de ani nu s‑a făcut nici o slujbă, însă în 1980 se redeschide ca biserică de mir, până în 1983. Din 1983 redevine mânăstire, mai exact schit, dependent de Mânăstirea Bistriţa. Celelalte clădiri din incintă au rămas transformate în magazie sau depozit de plante medicinale. Staţiunea de cercetări s‑a divizat în mai multe unităţi, şi atunci statul a dat clădirile mânăstirii firmei de plante medicinale Plantavorel din Piatra Neamţ. În 1990 au fost procese şi mânăstirea şi‑a câştigat clădirile, dar ei au refuzat să le părăsească. Atunci s‑a făcut memoriu la preşedinte, s‑a dat chiar o ordonanţă preşedinţială în 1991, apoi s‑a dispus executarea silită. Silnicia trebuia evacuată doar prin executare silită!

Stareţul harismatic

Primul stareţ după 1989 a fost arhimandritul Luca Diaconul, şi el a dus lupta cea mai grea pentru redobândirea statutului de mânăstire şi a proprietăţilor. După Părintele Luca a venit aici Părintele Teofil Lefter, în iunie 1996. El este cel care a ridicat biserica mare din temelie, a refăcut turnul clopotniţă, Casa Varnava şi a reînnoit practic mânăstirea, fiind considerat al doilea ctitor. A murit la numai 53 de ani, de un cancer la colon. Îl întreb tot pe Părintele Grigorie cum s‑au putut întâmpla toate acestea. „Să vedeţi, domnule Bucuroiu, ce lucrare minunată a lui Dumnezeu a fost cu omul acesta: l‑a ţinut în viaţă şi a terminat biserica, pangarul, a făcut turnul clopotniţă. La exact un an după ce a terminat biserica s‑a îmbolnăvit de cancer, în 2011, iar în 2012, pe 2 februarie, de Întâmpinarea Domnului, când biserica cântă «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta», l‑a chemat Domnul la el. În ziua în care a împlinit 25 de ani de călugărie, în ziua în care a fost călugărit şi la aceeaşi oră! Deci când el a murit mai întâi sufleteşte pentru lumea aceasta, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră a murit şi trupeşte pentru lumea aceasta. A fost un părinte harismatic, avea şi darul înaintevederii, îl iubea lumea foarte mult. Era ca un Părinte Cleopa al zonei ăsteia, Piatra Neamţ, Bicaz… Stătea la spovedit de dimineaţă până seara, nu mai avea timp nici să mănânce. Viaţa lui a fost cu totul viaţa bisericii, viaţă personală nu a avut. A fost foarte mult iubit şi avea rugăciune cu har, adică ce cerea de la Dumnezeu, El îi dădea.

Un sfârşit călugăresc…

„Vreau să vă mai spun – îşi continuă mărturisirea Părintele Grigorie – că numai cu şase zile înainte de a adormi era în chilie, îngrijit de un părinte, Epifanie. Acest Părinte Epifanie nu a auzit nimic în rest, ci doar l‑a auzit pe Părintele Teofil zicând: «Peste şase zile? Da, pe 2 februarie. Bine, te aştept». Şi exact peste şase zile a fost… Părintele Teofil era la stăreţie când s‑a purtat acest dialog, fiind conectat la nişte aparate. Atunci el a cerut în mod explicit ca pe 31 ianuarie să fie dus în chilia lui. Părinţii care îl îngrijeau au insistat, pe bună dreptate, să rămână acolo, că era conectat la aparate, să nu mai mute aparatele acelea. Şi el a zis: «Măi, voi nu ştiţi de ascultare? Mă duceţi în chilia mea!» – fiindcă el ştia şi a vrut să moară în chilia lui. Este îngropat chiar aici, vizavi de biserică”, îşi termină relatarea patericală tânărul monah.

…un reînceput pe măsură…

Părintele stareţ Petroniu a fost adus de Mitropolitul Teofan de la Horaiţa. Ucenicul său, Părintele Grigorie, a suferit: „Vă fac o destăinuire de suflet: eu iubesc foarte mult liniştea şi când am ales Horaiţa m‑am dus pentru linişte. A fost însă o lucrare minunată a lui Dumnezeu, care m‑a adus aici fără voia mea. Miercuri (ţin Fostele celule, în care au suferit şi au murit oameni nevinovaţi bine minte) trebuia să mă întâlnesc cu Înaltul la Iaşi, să îi spun unde vreau să mă duc – era vorba de două locuri mai retrase –, iar marţi, cu o zi înainte, pe la ora 12, m‑a învăluit aşa o bucurie mare, enormă, cu gândul de a veni aici, cu toate că eu nu m‑am gândit la asta. Deci eram hotărât să plec de la Horaiţa, că nu mai puteam să stau fără părintele – el m‑a primit în mânăstire, el mi‑a dat exemplu de smerenie, de dragoste – şi voiam să mă duc ori la Poiana lui Ioan de la Sihăstria, sau la Prodromu, în Athos. Astea au fost cele două locuri unde am vrut să mă duc. Marţi însă m‑a învăluit o bucurie şi un har… Ştiţi ce bucuros eram? Pe toţi părinţii cu care mă întâlneam îi strângeam şi săream în sus cu ei de bucurie! Aveam o pace şi o bucurie în sufletul meu cu gândul să vin aici, şi dintr‑o dată mi‑a dispărut din minte şi Poiana lui Ioan şi Prodromu. Şi atunci am sunat la părintele stareţ şi i‑am zis: «Părinte, daţi telefon la Înaltul să îi spuneţi că nu mai merg mâine la Iaşi să vorbesc cu dânsul, că nu mai…» Asta mi‑a venit şi nu mai aveam răbdare, nu mai puteam să stau cinci minute ca să vin aici, cu toate că eu nu mi‑am dorit. Asta este legat de mine…”

…şi un epilog neaşteptat

Când credeam că aflasem totul despre acest loc, „ghidul” meu schimbă direcţia de mers, îmi îndreaptă paşii spre corpul de chilii în formă de „L” şi îmi arată intrarea unei hrube adânci. Păşesc cu oarecare neplăcere pe treptele de piatră, mirosul de pivniţă este prezent, lumina mică, filtrată prin ferestre meschine. Ne oprim în dreptul unui culoar de piatră de‑a lungul căruia păreau a fi nişte boxe sau chilii. Cu emoţie vădită, Părintele Grigorie îmi spune că în anii ’50 ai secolului trecut aici erau întemniţaţi, îndelung torturaţi şi chiar ucişi cei mai buni gospodari ai acestor locuri, cei care refuzau intrarea în colhozurile de tip sovietic. Chiaburii care îi „încurcau” pe tovarăşi în planurile lor de desfiinţare a ţărănimii române, fruntaşii satelor moldoveneşti, aici şi‑au aflat sfârşitul sau „doar” porţia de chinuri pământeşti. Călugării au găsit oseminte îngropate superficial, semn că aici există un osuar, ca să nu zic un loc de martiriu al neamului românesc. Crudă e istoria, dar nu uitucă! Până la urmă, nimic nu se pierde, ci doar se… uită. Toate însă la vremea lor, iar Pângăraţii mi‑au amintit, până una‑alta, de propriile mele pângăriri…

 

Răzvan BUCUROIU