Revista:

Îngeri, flori şi mucenici

Untitled

Cu ce ştim noi că e plin raiul? Cu îngeri şi sfinţi, care se desfată laolaltă în dulceaţa grădinilor veşnic verzi. O asemenea evadare paradisiacă ne‑a propus – cu mult curaj – Silvia Radu, prin expoziţia sa de la Politehnică…

Artista Silvia Radu a îngrămădit cu bună ştiinţă, într‑un spaţiu total impropriu, opere 3D (sculptură), alături de fresce şi basoreliefuri (desene şi picturi), pentru a reda atmosfera inconfundabilă a paradisului promis. Cu alte cuvinte, a amestecat materialitatea şi concreteţea formei sculptate, greoaie, cu „volatilitatea” desenelor eterice (subţiri ca aripile de înger), creând impresia de rai aflat tocmai în proces de facere şi populare. Tot ceea ce era şi este greoi, explicit material, te aştepţi că se va transforma, va urca uşooor pe pereţi, se va sublima. Deja acolo aşteaptă cuminţi chipurile de mărturisitori, care şi‑au părăsit ocalele trupului chinuit şi adie serafic la zenitul acestei insolite instalaţii alimentate cu duh şi materie.

Cei prezenţi în număr foarte mare (în pofida locaţiei atipice şi a accesului oarecum dificil), în data de 2 februarie 2016, la deschiderea expoziţiei, au asistat la un discurs artistic ireproşabil, dar care ar fi rămas un „joc cu mărgele de sticlă” dacă nu ar fi fost recursul la durerea cărnii, la frumuseţea suavă şi înduhovnicită, la adevărata aristocraţie rănită de vremurile nedrepte, la o întreagă istorie naţională şi eclezială profund siluită. Un joc al minţii – da – este interesant de jucat şi urmărit, însă ce te faci cu gemetele celor din străfundurile temniţei, care strigă după Hristos, cu cei care aşteaptă ceasul mântuirii, cu cei care ştiu că nimic nu se termină aici, pe pământ, ba dimpotrivă?… Pe aceştia i‑a scos la lumină Silvia Radu, lor le‑a mângâiat obrazul cu creionul, le‑a oblojit rănile şi le‑a deschis larg ochii cu penelul. Pe ei i‑a scos din temniţe, i‑a repus la loc între oameni, le‑a aşezat în faţă buchete de flori, i‑a cinstit şi i‑a omenit. Aşa se cuvine a ne purta cu „artizanii” suferinţei, cu cei care au răbdat până la capăt durerea, cu straniile ei bucurii şi recompense euharistice. Cu cei care, vii fiind, au murit, iar morţi fiind, trăiesc. Cu cei pe care moartea nu i‑a cuprins, dar nici viaţa nu i‑a vrut. Aşa e raiul – umplut cu fiinţe ale nimănui şi ale tuturor. Ale Domnului fiind toate, în fapt…

Reverenţa făcută în faţa lor deranjează şi astăzi spiritele critice, moderne, progresiste ale contemporanilor noştri. Contemporani „iluştri” care nu s‑au remarcat prin nimic alta decât prin combinaţii verbale şi cârpeli ideologice, toate strâmte, injuste pe fond, căci păcătuiesc prin generalizare. Fiecare martir, fiecare întemniţat a avut propria lui viaţă, propriile sale suferinţe şi idealuri. Şi Hristos a vorbit cu fiecare, în parte, în felul lui. Dar maşina de tocat oameni şi biografii nu are răgaz să stea să verifice; treaba ei e să toace, să macine. Însă câtă diferenţă este între secerişul drept şi necesar al Domnului şi tocătura îmbufnată a acestor micuţi ai istoriei! Iată însă că Silvia Radu i‑a „canonizat” pe unii dintre ei printr‑un act artistic desăvârşit, prin harul personal şi prin curaj al mărturisirii. Restul sunt poveşti – şi de o parte, şi de cealaltă!

Răzvan BUCUROIU