Revista:

Un monah înainte de toate

Untitled

Mitropolia Ardealului şi Episcopia Devei şi Hunedoarei au iniţiat demersurile în vederea proslăvirii Părintelui Arsenie Boca. O iniţiativă extrem de importantă nu doar pentru credincioşii care au evlavie faţă de cuvioşia sa. Dar, mai ales, o acţiune necesară, pe fondul pasiunilor care s‑au iscat în jurul posterităţii marelui trăitor şi misionar creştin.

Portretul plângând, reportajele, numărul de apariţii editoriale, talk‑show‑urile, o pată pe ciment, contestarea virulentă, adoraţia de tip pietist, mulţimile prezente la sfârşit de săptămână la Prislop sunt dovezile grăitoare în acest sens.

Mulţumită lor am descoperit că este imposibil să ai o părere limpede despre Arsenie Boca, pentru că fiecare tabără care îl invocă este convinsă că îi aparţine. Atâta timp cât este vorba doar de proiecţia unei umbre, doar una dintre trăsăturile vieţii sale fiind relevantă. Amestecul de zvonuri şi fabulaţie, de iacobinism şi de patimă acoperă cu totul chipul celui ce s‑a nevoit la Sâmbăta de Sus şi la Prislop. Speculaţiile despre canonicitatea/stilul picturii de la Drăgănescu sau despre relaţia cu părintele profesor Dumitru Stăniloae ori cu Mişcarea Legionară, despre anii de temniţă şi despre alungarea din cinul preoţesc ţes o pânză de păianjen ce aproape devine, ea însăşi, lespede de ciment.

Un sfânt! Un înşelat! Între cele două nu există potecă de trecere. Nici posibilitatea măsurării, cu grijă, sine ira et studio, a rolului monahului Arsenie în cadrul vieţii duhovniceştia veacului trecut. Acest fapt este trist. Pentru că, dincolo de ispita sfâşierii unei efigii, a maculării sale, este zdrenţuit propriul suflet. Cruciada în favoarea sau împotriva lui Arsenie Boca este doar mostră a trufiei. Şi singura mulţumire – meschină, desigur – este aceea că nu numele unui Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Ioanichie Bălan sau Teofil Părăian sunt aruncate în arena ce are drept copertină relativizarea.

Care ar fi consecinţa canonizării călugărului Arsenie Boca? Care ar fi premiul pentru probarea statutului de înşelat a celui ce a îndrăznit să pună alături de chipul sfinţilor ortodocşi pe cel al lui Francisc de Assisi? Eşecul. Dispreţul faţa de legea pe care o invocăm. Pentru că tabloidizarea este firesc să nu se preschimbe în pată de ulei înghiţind orice firidă a vieţii noastre. Pentru că proslăvirea nu echivalează cu producţia de serie. Pentru că reflecţia este mereu mai utilă decât instinctul. Deoarece Biserica nu colecţionează megastaruri. Părintele Arsenie Boca. Cuviosul Părinte Arsenie Boca. Atât este suficient să ştim a denumi deocamdată în cazul cuvioşiei sale… Aşteptând timpul unei posibile canonizări. Căci, având atâţia sfinţi în sinaxar, dintre care 102 români, de care uităm mai tot timpul, de ce am arunca întreaga energie pentru a ne afla în preajma altei racle? De ce am reduce totul la divertisment, alimentând o anume propagandă ce descoperă doar aparenţa, folosind măsluirea imaginii Ortodoxiei pentru macularea esenţei? În căutarea de eroi şi minuni, de semne şi senzaţional, uităm de grija faţă de sufletul nostru. Părintele Arsenie Boca, asemenea nouă, asemenea voievozilor şi oamenilor politici, a fost o persoană. Care a ales calea, deloc la îndemână, a monahismului. De aici se cuvine să pornim în definirea portretului său. Atât, firesc este, să ne intereseze. Înainte de orice altceva. Acesta, cred, este punctul de la care este drept să pornim atunci când enunţăm opinii. Şi, atenţi la puţinele lucruri autentice pe care le cunoaştem, să admirăm valorile ce au conturat o biografie nu chiar obişnuită. Să admirăm, spre a putea să folosim piatra, menită lapidării, pentru a zidi. Să admirăm pentru a nu deveni noi înşine umbre. Să preţuim pentru a reînvăţa folosul respectării celuilalt. Al respectului faţă de noi.

Părintele Arsenie Boca. Imagini, mărturii, controverse. Şi silueta unuia dintre noi. În afara fiecăreia dintre acestea. Singur în mijlocul larmei. Şi, o dată cu trecerea timpului şi a vorbelor, tot mai enigmatic. Căci, în loc să‑l trăim, preferăm a‑l închipui. Până când, obosiţi, ne devenim doar bolovani a căror urnire a fost ratată, a căror cioplire a devenit improbabilă.

Dumnezeu să ne lumineze, de la vlădică la opincă.

Oresta MATEESCU