Lumea Credinței nr. 3 (164), martie 2017

coperta LC 164_martie 2017

EDITORIAL  –  LIDIA STĂNILOAE

Am vorbit cu ea şi cu Dumitraş, de la Anul Nou încoace, de foarte multe ori. Iar în ultimul timp, zilnic. Am plâns când această femeie puternică mi‑a spus, cu glas stins, scăzut de suferinţă, că vrea cu orice preţ ACA‑SĂ. Adică în ţară. Lidia şi Dumitraş locuiau la Freiburg, în Germania. Călătoria se anunţa lungă, complicată, cu riscuri enorme. Decizia însă era luată. Lidia nu folosea cuvinte mari. Ca om de ştiinţă, avea proprietatea termenilor, iar ca fiică a marelui teolog, ştia forţa cuvintelor. Le ştia energia, determinarea. Înţelegeam, la rândul meu, că lucrurile trebuiau împlinite întocmai. Asta mă şi speria.

Încă mult mai tensionat de situaţie era Dumitraş. Bietul de el dormea pe apucate câteva ore pe noapte, lucra ceva la serviciu (fusese de curând avansat în ierarhie, ceea ce în Germania, la prestigioasa editură unde lucra, e un semn de mare încredere, care trebuie luat foarte în serios), apoi dădea fuga acasă, să stea cu ea, să o îngrijească. Ultima lună de suferinţă i‑a adus şi o formă de imobilizare, boala atacând nemilos, cu dureri insuportabile, funcţia locomotoare. A fost şi internată la un spital german, însă lucrurile nu au mers tocmai bine. Îngrijirea nu a fost pe măsură, de aceea hotărârea de a veni şi de a se interna în România, la un centru aparţinând Bisericii Ortodoxe, era cea mai bună variantă. După discuţii interminabile, după fel de fel de telefoane la companii private în căutarea unei ambulanţe sau chiar un avion medicalizat, care să facă acest transport dificil, soluţia a apărut abia joi, însă vineri dimineaţa, pe când maşina gonea deja pe autostrăzile de lângă Viena, Lidia a trecut la Domnul. Era ziua de 17 februarie, ora opt fără douăzeci…

Eu am primit vestea fiind la Oradea, însă durerea nu are margini, nici frontiere. Îmi părea rău de ea, îmi părea rău de Dumitraş, îmi părea rău că nu am apucat să‑i dau îmbrăţişarea cea de pe urmă.

Pe tatăl ei, pe părintele Dumitru Stăniloae, l‑am mai prins în viaţă în exact ultimele sale zile, eu ducându‑l la spital cu maşina Fundaţiei Anastasia; apoi, pe drumul spre cimitirul Cernicăi – alături de Sorin Dumitrescu –, în maşină au urcat şi ei doi: Lidia cu Dumitraş. Aşa i‑am cunoscut prima oară, însă mi s‑a părut că‑i ştiu dintotdeauna. Inseparabili, veşnic de acord unul cu altul, atenţi unul la celălalt, fiecare purta ceva distinct din nobleţea spirituală a stirpei Stăniloae.

La ani buni de zile după acest moment, ne aminteam cu umor (umorul a definit‑o pe această nobilă femeie) despre secvenţele acelei neuitate „curse” prin oraş, cu irealul morman de coroane de pe maşina mortuară care mai zburau pe la curbele strânse, de claxoanele care au ridicat liniştea Bucureştiului în acel octombrie 1993, dar ne aminteam totodată cu emoţie şi de sutele şi miile de tineri care fugeau pe la răspântii după cortegiul funerar…

Lidia Stăniloae era tot timpul veselă, sau cel puţin tonusul ei aşa arăta. Şi asta chiar în momentele de gravitate ale unei discuţii care viza fie credinţa românilor, fie identitatea celor din diaspora sau chiar situaţia politică din România, de‑a lungul timpului. Veselia aceasta avea darul de a nu te încărca peste măsură cu problemele ei sau cu o analiză ale cărei concluzii nu erau dintre cele mai optimiste. Acest fapt trăda o mare delicateţe sufletească, o purtare nobilă faţă de celălalt, un fel de asumare senină a solitudinii în suferinţă, pe care un om cu adevărat educat o practică în mod natural.

Am avut multe momente fericite alături de ei. De fiecare dată când veneau în ţară ne vedeam: fie în apartamentul lor modest (unde se bea cea mai bună cafea la ibric din Bucureşti), fie la masă, undeva la restaurant (musai trebuiau să fie prezenţi micii în lista de bucate), fie la lansări de carte – unde am avut şi onoarea de a‑i prezenta ultimul volum (La bursa adevărului), fie pur şi simplu la un interviu pentru Lumea Credinţei. Aici se cuvine să‑i aduc mulţumiri – cu plecăciune, chiar. De ce? Deoarece într‑un moment de mare cumpănă a editurii, acum multă vreme, a fost persoana care, total dezinteresată, mi‑a întins o mână de ajutor. Fermă, clară, fără echivoc. Astfel pot spune că cei doi, Lidia şi Dumitraş Stăniloae, sunt ctitori ai editurii Lumea Credinţei – un fapt pe care nu am vrut să‑l fac public din decenţă pentru contemporaneitatea noastră, dar care acum trebuie rostit ca atare. Ne tragem seva din os spiritual aristocratic, din ADN ‑ul cărturăresc Stăniloae, ceea ce ne înnobilează munca şi ne întregeşte menirea!

Alt lucru care ne‑a legat a fost suferinţa Mariei, copilul nostru. Lidia, draga de ea, nu mai contenea cu telefoanele şi mesajele, cu dorinţa de a ne ajuta acolo, la un spital din Germania. Cum să nu te cutremuri când simţi atâta solidaritate, atâta empatie venită de la o persoană de excepţie?! Cum să ţi se mai pară atât de grea crucea ta când vezi sutele, miile de mâini care se întind să ţi‑o poarte mai departe? Iar între aceste mâini sunt unele care aparţin unor oameni de excepţie, care îşi lasă fie confortul, fie problemele proprii ori pur şi simplu renunţă la timpul lor preţios pentru a se „încărca” cu saricile tale… Doamne, mare eşti prin aceşti iubiţi ai Tăi!

Ultimele zile au fost angoasante. Telefoanele la care vorbeam cu Dumitraş trădau o stare de spirit foarte încordată. Nu ştiam cât va mai rezista Lidia în lupta cu moartea. Nu ştiam dacă va putea duce drumul de 30 de ore spre ţară. Un singur lucru ştiam: că trebuie să se întoarcă în pământul ţării sale, să se alăture neamului ei celui adormit în glia străbună, în ostrovul de la Cernica – adevărată rampă de lansare către eternitate. Şi iată că Dumnezeu a rânduit să‑şi dea ultima suflare în ţara de adopţie, iar trupul să se redea firii în lut românesc. Patriarhia s‑a ocupat de toate cele cuvenite priveghiului şi înhumării, urmând ca sicriul să ajungă cu avionul în ţară. Aici aş vrea să deschid încă o paranteză şi să spun că una dintre marile mângâieri ale Lidiei Stăniloae a fost relaţia cu Părintele Patriarh Daniel. Mai ales în anii din urmă, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române – el însuşi ucenic al marelui teolog – a arătat faţă de opera şi memoria părintelui o deosebită grijă. O grijă cum numai un Patriarh o poate avea şi o poate manifesta ca atare… Iar Lidia şi Dumitraş Stăniloae erau deja consideraţi aproape intimi ai Palatului de pe Colina Bucuriei. Nu era vizită în România în timpul căreia să nu primească o invitaţie „sus”, în Deal, dublată de interviurile celor de la centrul de presă Basilica sau de contactele cu lucrătorii de la editura Patriarhiei. Zeci de simpozioane ale Bisericii Ortodoxe s‑au bucurat de prezenţa Lidiei, iar duhul părintelui a vibrat amplu, fără rest, prin glasul unicei sale fiice. Şi asta nu e puţin lucru…

Odată mi‑a spus să mă adresez simplu, să‑i zic pe nume: Lidia. Am ezitat, bineînţeles. Şi n‑am dat curs invitaţiei. Acum pot să îi spun şi să îi scriu direct, pe nume. Căci numele ei se şopteşte deja sus, în ceruri. Numai acolo există adevărata intimitate, debarasată de formele de protocol şi politeţuri omeneşti. Rămas bun, dragă Lidia! Îngerii să te vegheze, părinţii tăi să te îmbrăţişeze, iar cei care te‑au cunoscut să‑şi amintească de tine. Eu deja o fac, stânjenit de marea prietenie pe care mi‑ai arătat‑o. Oare de ce…?

Răzvan BUCUROIU

Articole asociate: