Revista:

«Degeaba nu mănânci carne, dacă muşti din carnea aproapelui…» – interviu cu părintele stareţ Misail de la Turnu

parintele misail

De ani şi ani, de când vin la Mânăstirea Turnu, tot ceea ce regăsesc aici pare neschimbat. Călugării îşi trăiesc smerenia care se cuvine monahului, iar chipurile lor te întâmpină cu duhul blândeţii. Părintele Misail, stareţul acestei sfinte mânăstiri, deşi tânăr, are înţelepciunea părinţilor îmbunătăţiţi care au vieţuit în aceste locuri, purtând cu evlavie şi responsabilitate numele unuia dintre sfinţii nevoitori ai sihăstriei de pe malul Oltului. Părintele stareţ este un om smerit, motiv pentru care mi‑a fost foarte greu să realizez acest interviu, dar voia Domnului a fost să purtăm o convorbire duhovnicească ce avea să se contureze extraordinar de frumos.

„Totul gândit şi trăit numai prin voia Domnului”

Sunteţi un stareţ tânăr, dar cu o experienţă duhovnicească desăvârşită, de aceea mă întreb care este taina începutului monastic al sfinţiei voastre?

N‑aş spune că este o taină, ci mai degrabă o dragoste pentru cele sfinte, încă din copilărie. Părinţii mei, oameni cu frică de Dumnezeu, m‑au dus de mic la biserică, obişnuindu‑mă cu slujbele şi îndrăgind duhul acela de pace şi linişte. Când am mai crescut, au început să‑mi placă pelerinajele, şi tot aşa, poposind prin mânăstiri, m‑am simţit atras de viaţa monahală, aceste trăiri accentuându‑se din ce în ce mai mult. Deşi aveam un duhovnic, parcă simţeam nevoia de a pătrunde mai mult tainele vieţuirii în Hristos, motiv pentru care căutam adesea părinţi îmbunătăţiţi, de la care plecam întotdeauna cu pace în suflet, simţindu‑mă împlinit. Şi, pentru a desăvârşi această împlinire, când am împlinit 17 ani, m‑am hotărât să plec la mânăstire. Primind binecuvântarea părinţilor, am plecat din casa părintească, intrând în monahism la Mânăstirea Turnu, aici, între Olt şi Muntele Cozia. Am vizitat multe mânăstiri, în diferite regiuni ale ţării, dar duhul de aici nu l‑am simţit nicăieri. Cam aşa se conturează începuturile mele monastice. Nimic spectaculos, dar totul gândit şi trăit numai prin voia Domnului.

Bucuria şi responsabilitatea numelui Cuviosului Misail

Înainte de a urma paşii duhovniceşti ai sfinţiei voastre, m‑am tot întrebat cum este să păşeşti în fiecare zi pe urmele sfinţilor care au vieţuit aici? Dar, mai ales, cum este să porţi numele unuia dintre ei, în cazul de faţă cel al Cuviosului Misail?

Înainte de toate, este o binecuvântare, dar şi responsabilitatea este una pe măsură. Tot ceea ce simt şi ce fac are de‑acum alte criterii duhovniceşti. Faptul că Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Varsanufie a avut încredere în mine, binecuvântându‑mă cu numele Cuviosului Misail, m‑a făcut să fiu foarte atent, cu mine însumi în primul rând, reevaluând toate trăirile duhovniceşti, atât în faţa celor din obşte, cât şi în preajma creştinilor din lume, care vin cu sufletul împovărat, aşteptând de la noi vindecarea. Încă de când am primit acest nume sfânt, m‑am tot gândit la ceea ce vor spune oamenii din jur; mă temeam ca nu cumva să mă considere nevrednic de acest dar de preţ, şi‑atunci mi‑am ridicat privirea spre cer şi m‑am lăsat în voia Domnului. Cuviosul Misail mi‑a fost alături în fiecare clipă şi, pe măsură ce zilele treceau, am început să simt o putere interioară uriaşă. Responsabilitatea va rămâne întotdeauna, dar bucuria va spori frumuseţea fiecărei trăiri duhovniceşti.

V‑aţi gândit vreo clipă la faptul că a purta acest nume implică o permanentă jertfă din partea sfinţiei voastre?

Fără îndoială! Faptul că Dumnezeu m‑a învrednicit să port numele unui sfânt care a vieţuit aici îmi dă multă putere, dar mă şi obligă. Viaţa de obşte îşi are rigorile ei, este şi greu, dar este şi multă bucurie. Eu încerc tot timpul să urmez cuvintele de învăţătură ale celor doi sfinţi care au vieţuit aici. Nădăjduiesc să şi reuşesc, dar cred că mai înţelept ar fi să lăsăm faptele şi timpul să vorbească. Prin modul nostru de viaţă ne străduim ca toţi cei care vieţuiesc în obştea Mânăstirii Turnu să se primenească neîncetat cu harul Sfinţilor Daniil şi Misail, har care se simte în fiecare loc şi care continuă să se reverse aici fără încetare, ca o prelungire a sfinţeniei lor. Dacă Bunul Dumnezeu a rânduit ca locul acesta să fie o vatră de nevoinţă a sihaştrilor, noi avem datoria de a păstra sfinţenia locului şi de a trăi după pilda cuvioşilor din mânăstirea noastră şi a sihaştrilor din peşterile ascunse ale Vârfului Cozia.

Postul trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului

Aici, în colţul acesta de Rai, totul se pliază pe asceză, post şi rugăciune. Pentru că tocmai a început Postul Paştelui, aş vrea să ştiu care sunt diferenţele între modul de postire al călugărilor şi cel al mirenilor?

Firesc ar fi ca rostuirea postului să se facă pe măsura vieţuirii spirituale a fiecăruia. Fie că este călugăr, fie că este mirean, cel care doreşte să sporească în această lucrare trebuie să cântărească fiecare pas, fiecare treaptă care duce omul spre mântuire. Postul este înainte de toate înfrânare. Degeaba nu mănânci carne, dacă muşti din carnea aproapelui; degeaba nu mănânci de dulce, dacă mănânci de post mai mult decât trebuie sau mâncăruri din cele îmbunătăţite cu tot felul de arome înşelătoare şi nesănătoase. Postul este, până la urmă, o unealtă spirituală care nu este limitată la mâncare, ci omul ca întreg trebuie să participe la el în chip psihosomatic, adică trup şi suflet. Şi la mânăstire, ispitele vin tot timpul, dar slujbele şi permanenta rugăciune ne întăresc. Ţinând după toate rigorile Postul Mare, ne lepădăm de toate păcatele, ştiute şi neştiute, cu condiţia să nu încetăm a ne ruga. Pentru călugăr, hrana de post este o obişnuinţă lesne de ţinut, dar esenţa postului este rugăciunea şi fapta cea bună. Părintele Teofil Părăian spunea: „Postul nu trebuie să rămână o faptă izolată, ci trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului. Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate”.

„Postul este mărturia legăturii noastre harice cu Dumnezeu”

Există îngăduinţă din partea duhovnicului pentru omul care, din binecuvântate pricini, nu poate ţine aşa cum se cuvine rânduiala postului? Mă gândesc, în primul rând, la omul bolnav.

Întotdeauna duhovnicul cunoaşte atât neputinţele sufleteşti, cât şi pe cele trupeşti ale fiilor duhovniceşti. Doar el poate cântări dacă suferinţa trupească necesită sau nu o hrană pe măsură. Trebuie să avem conştiinţa dimensiunii bolii, abia apoi să delimităm ascultarea celui suferind, şi asta pentru că postul trebuie să fie o permanentă bucurie. Când posteşti, nu te chinui, de aceea nu trebuie să dăm prilej diavolului să ne oprească din post şi rugăciune. Nici un duhovnic în lumea asta nu‑i va cere unui bolnav incurabil să se supună unui post aspru, ci doar postul după puterile fiecăruia. Măsura puterilor, atât în post, cât şi în rugăciune, stă însă în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Oricare dintre semenii noştri care trece printr‑o grea suferinţă, înainte de a se grăbi să se roage pentru sănătate, trebuie să‑I mulţumească lui Dumnezeu pentru boală, să aibă răbdare şi să se roage pentru iertarea păcatelor. Dumnezeu nu‑i cere celui bolnav nici rugăciune până la epuizare, nici metanii, nici post, ci doar să aibă puterea să‑I mulţumească pentru că i‑a dat această boală pentru iertarea păcatelor lui. Noi toţi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu, să răbdăm cu bucurie şi cu smerenie bolile pe care ni le dă Dumnezeu pentru păcatele noastre. Până la urmă, postul este mărturia legăturii noastre harice cu Dumnezeu, iar noi trebuie doar să ne supunem canonului dat de părintele duhovnic.

Taina duhovnicească a părintelui Misail numai Dumnezeu o ştie. Mulţimea credincioşilor care aşteaptă să se mărturisească îmi dă certitudinea că oamenii îl caută pentru că lângă sfinţia sa au simţit vindecarea. Părintele stareţ nu este numai duhovnicul călugărilor din obştea de la Turnu, ci şi al mirenilor, care vin de departe. Azi am înţeles că indiferent de locul în care vieţuim, important este să păstrăm legătura vie cu Dumnezeu şi să păstrăm rânduiala Bisericii, cu evlavie şi înţelepciune.

Interviu realizat de
Mariana BORLOVEANU