Revista:

Ion Ungureanu – un apostol al românismului

ungureanu

Sunt oameni pe care Dumnezeu îi trimite pe pământ spre a fi făclii de lumină călăuzitoare şi stânci tari la vreme de încercare. Unul dintre aceştia a fost şi Ion Ungureanu, dăruit de Tatăl Cel Ceresc Basarabiei mult pătimitoare. Născut la 2 august 1935 într‑o familie de buni creştini şi buni români din satul Opaci (com. Căuşeni, jud. Tighina, astăzi raionul Căuşeni), cu strămoşi care au coborât din Transilvania şi care se numeau ungureni, Ion Ungureanu rămâne una dintre cele mai proeminente personalităţi pe care le‑a dat vreodată Basarabia: om de aleasă cultură, actor şi regizor de elită, om politic de o remarcabilă forţă şi verticalitate, dar mai înainte de toate un mare român. A purtat în sufletul său ales toată Ţara şi tot Neamul nostru şi a plecat cu dorul reîntregirii neîmplinit. „Să vă uniţi cu Ţara, iar pentru ca să vă reuşească acest lucru – uniţi‑vă între voi!”, a fost testamentul lui rostit către cei apropiaţi. S‑a mutat din această viaţă la 28 ianuarie 2017, într‑un spital din Bucureşti, şi a trecut Prutul spre a se da pământului Basarabiei, într‑un ultim drum de îmbrăţişare a Ţării pe care a iubit‑o atât de mult. În semn de cinstire a memoriei acestui „apostol al românismului”, aducem cu bucurie mărturiile câtorva dintre cei care l‑au cunoscut, preţuit şi iubit.

Arhimandrit VENIAMIN GOREANU, basarabean, slujitor la Biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti:

A fost un om care a ştiut să‑şi iubească Neamul şi Ţara, un om care a trecut prin multe suferinţe încă din tinereţile sale. A copilărit în vremurile grele din Basarabia, înainte şi în timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial. Nu era uşor să accepţi înstrăinarea şi rusificarea, născându‑te într‑o familie de buni români şi buni creştini. Părinţii (Spiridon şi Marfa) i‑au insuflat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de neam, fapt pe care l‑am putut vedea în întreaga lui activitate, atât la Chişinău, cât şi la Moscova. După 1990, ca om politic a militat pentru restabilirea drepturilor românilor şi a Bisericii româneşti din Basarabia, înţelegând că cea mai frumosă şi practică rugăciune este în limba mamei care te‑a născut. A fost profund dezamăgit de ceea ce s‑a întâmplat după 1994, dar şi de atitudinea antiromânească a conaţionalilor aserviţi, a celor care au făcut politică în interesul străinilor şi nu al neamului. Ca şi creştin, a fost un om de o delicateţe sufletească rar întâlnită, un soţ iubitor şi un tată responsabil, fiind model pentru mulţi prin felul de a fi şi prin modul de abordare a valorilor spiritualităţii naţionale şi ale credinţei strămoşeşti. […] A trecut din lumea aceasta cu dorinţa ca cei care l‑au cunoscut şi iubit să continue lucrarea şi să îndeplinească testamentul şi idealul unităţii în viitorul apropiat, un astfel de prilej fiind pentru el Centenarul Marii Uniri, în 2018. […]

Aceste câteva gânduri le împărtăşesc cu profundă dragoste creştinească şi cu credinţa că Dumnezeu va aşeza sufletul lui în ceata sfinţilor mărturisitori din neamul nostru românesc.

Părintele PETRU BUBURUZ, parohul Bisericii Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Chişinău:

Pe marele maestru al artei şi faimos regizor Ion Ungureanu l‑am cunoscut în anii ‘90, când el s‑a întors de la Moscova. Tot atunci am aflat despre epopeea lui, despre succesul extraordinar al pieselor sale, montate la Chişinău – şi pentru care a fost exilat – şi la Moscova – unde a fost preţuit după merit şi extraordinare capacităţi. Dar nu de regizorul Ion Ungureanu vorbesc. Eu vorbesc despre Ion Ungureanu ca Om cu literă mare: Om al poporului, Om al Bisericii şi credinţei strămoşeşti, Erou al Neamului nostru. Ministerul Culturii şi Cultelor, condus vremelnic de Ion Ungureanu, a jucat un rol foarte important în cauza reactivării Mitropoliei Basarabiei. Pentru prima dată, parohiile din Basarabia au fost înregistrate ca parohii ortodoxe române. Am colaborat foarte rodnic cu el, precum şi cu ministrul Educaţiei de atunci, Nicolae Matcaş pentru redeschiderea Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii de Stat din Moldova. […]

Prin plecarea sa la Domnul, am pierdut un simbol, un patriot deosebit, un ministru ideal, care nu a fost pe placul celor care s‑au cocoţat la putere după el. Dumnezeu să‑l odihnească în curţile drepţilor.

NICOLAE DABIJA, scriitor:

La 17 ianuarie 2017 mă aflam lângă Spitalul Colţea din Bucureşti. Formez un număr de telefon, la care urma să‑l găsesc pe Ion Ungureanu. Dar mi‑a răspuns altcineva. Un bărbat care articula cu greu cuvintele, iar marele actor nu s‑a gângăvit niciodată. „Vreau să vă văd”, i‑am spus. “ Vi‑i‑no! Mi‑i‑i do‑or de voi”. Eu devenisem în acea zi, în accepţia lui generoasă, „voi”. Adică noi cu toţii, cei după care tânjea de mai multe luni de spital. Când mă vede în pragul salonului, ridică braţul cu perfuzii, parcă m‑ar binecuvânta. Îl îmbrăţişez ca pe un soldat care păzeşte drapelul unităţii singur într‑o tranşee. Ţine pe pătură mâinile a rugăciune: „Am ajuns la rugăciunea Tatăl nostru”.

Nu mă satur să‑l ascult. Nu se satură să vorbească. Intrasem doar pentru „trei minute”, cum i‑am promis, dar am rămas la el două ore şi jumătate. Din acestea, două ore şi douăzeci şi cinci de minute a vorbit maestrul. Articularea împiedicată pe care i‑o bănuisem la telefon i‑a trecut ca prin minune. Abia acum, când între propoziţii parcă şi‑ar face loc şi o pauză, îndrăznesc să‑l salut: „Cum vă simţiţi, Domnule Ministru?”

La Ministerul Culturii, de când a plecat Ion Ungureanu, s‑au perindat vreo zece miniştri, dar pentru mine, ca şi pentru întreaga Basarabie, Ion Ungureanu a rămas „Domn’ Ministru” în continuare.

„Te‑am aşteptat”, îmi spune. „Nu mă bărbierisem câteva zile. Dar azi am simţit că vei veni şi mi‑am dat jos barba…”. Îmi vorbeşte cu durere despre consângenii noştri, pe care‑i iubeşte mult: „Săracii!”. Apoi, după o pauză, adaugă: „Ce vraişte poate fi în capul lor! Cum să nu‑ţi fie milă de ei?!”. […]

În aceste clipe, ar trebui să ne cerem iertare de la Ion Ungureanu pentru faptul că ne‑a iubit mai mult decât am fi meritat. Să ne mai cerem iertare şi în numele celora care l‑au lovit fără să‑l cruţe, care l‑au alungat de Acasă în lumea largă, crezând că nu va mai găsi drumul înapoi niciodată. Dar iată că el l‑a găsit. Şi s‑a întors să‑şi doarmă somnul de veci între rude de suflet şi prieteni.

Ion Ungureanu, Omul care făcea cuvintele să lumineze, una dintre cele mai proeminente personalităţi pe care le‑a dat vreodată Basarabia, cel care de pe pat de spital a ţinut, ca un profet basarabean, să ne preîntâmpine, transmiţându‑ne, transmiţându‑vă acest mesaj: „Fiţi atenţi! Duşmanul e la porţi! Luptele de stradă dintre noi şi noi într‑o cetate asediată de vrăjmaşi sunt cele mai periculoase”.

Testamentul lui rostit înainte de a pleca la Domnul a fost: „Să vă uniţi cu Ţara, iar pentru ca să vă reuşească acest lucru – uniţi‑vă între voi!”.

Să‑i urmăm îndemnul! Ca să‑i arătăm că am meritat dragostea lui cea fără de capăt.

MIRCEA DRUC, fost prim‑ministru la Chişinău (1990‑1991):

Cu profundă durere, constat că din arborele dăinuirii noastre, a românilor din pământurile înstrăinate, cad frunzele, una după alta. Mă consolez la gândul că multe din aceste frunze spulberate se transformă în stele şi vor străluci pe firmamentul întregului spaţiu românesc. […]

Basarabia, spunea Ion Ungureanu, este copilul cel mai trist al naţiunii române. Însă, printre românii care au supravieţuit „eliberării sovietice”, unii sunt chiar mai români decât cei din actualele frontiere ale statului român, iar alţii nu vibrează la chemarea ancestrală, nu‑şi cunosc limba şi istoria. Cât a trăit, i‑a învăţat pe cei care îl ascultau lecţia demnităţii umane: „Să nu vă plecaţi în faţa nimănui, fiindcă românii sunt un popor ales!”.

Ca ministru al Culturii, Ion Ungureanu a desfiinţat în 1992 Teatrul Naţional „A. S. Puşkin” de la Chişinău şi l‑a înlocuit cu Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. El a repus în centrul Chişinăului statuia lui Ştefan cel Mare şi a propus la Bucureşti sanctificarea lui Ştefan cel Mare.

Împreună cu ministrul Ungureanu, ne‑am gândit din start că vom repune în drepturi Mitropolia Basarabiei. Eram foarte mulţumit de colaborarea noastră cu structurile Patriarhiei Române.

La marea adunare naţională de la 31 august 1989, apoi la multe întruniri publice, Ion Ungureanu a vorbit deschis despre limba română, despre unirea cu România. Chiar şi în timpul Uniunii Sovietice, pe când prin Bucureşti, pe la Cluj sau pe la Iaşi nici nu se mai pomenea de Basarabia. Pe 27 august 1991, el a citit Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, de care profită astăzi adversarii consacraţi ai României.

Fiecare domeniu în care a activat Ion Ungureanu merită documentat riguros şi transpus în monografii. S‑a scris şi s‑a vorbit despre meritele acestui român basarabean. Important este să nu permitem ca vălul uitării să se aştearnă peste imaginea şi faptele sale de luptător pentru idealul Reîntregirii Patriei.

VICTOR CRĂCIUN, preşedintele Ligii Culturale Române pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni:

… L‑am cunoscut cu 27 de ani în urmă şi am rămas, până la tragica despărţire petrecută cu puţin timp în urmă, în aceeaşi comuniune de crez şi faptă cu acest om minunat, de o blândeţe care contrasta puternic cu statura impozantă, de o frumuseţe a sufletului său de român pe care l‑a reprezentat cum puţini au făcut‑o în Basarabia, cu dârzenie neumbrită de greaua suferinţă, dusă cu discreţie şi demnitate. Şi‑a asumat, în vremuri nu tocmai prielnice, o misiune grea, pe care o socotim la fel de importantă ca şi aceea pe care a avut‑o Pan Halippa în prima jumătate a secolului al XX‑lea, unul dintre militanţii de frunte pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu Patria‑Mamă. De altfel, în diferite ocazii, l‑am şi numit pe Ion Ungureanu un Pan Halippa al vremurilor noastre, considerând că întreaga sa activitate este de aceeaşi forţă şi cu acelaşi impact – în perioada de după redeşteptarea conştiinţei româneşti în urgisita, răpita, înstrăinata noastră soră Basarabia – ca şi a predecesorului său.

Am realizat împreună cu Ion Ungureanu, mai ales în perioada în care a fost ministru al Culturii şi Cultelor în Republica Moldova, între 1990 şi 1994, numeroase acţiuni. Între faptele de istorie realizate împreună – căci acţiunile noastre au intrat deja în istoria recentă a Republicii Moldova, dar şi a României –, să reamintim Podul de Flori de la Prut, trecerea Chişinăului la acelaşi fus orar cu Bucureştiul, adoptarea drapelului, a imnului – care la acea epocă erau aceleaşi, ca un simbol al identităţii etnice şi al dorinţei de unire –, aducerea la studii a unui număr impresionant de elevi şi studenţi, uniformizarea unor prevederi legale – unele încă în vigoare, altele spulberate astăzi de acţiuni antiromâneşti. […]

Să sperăm că numele de adevărat român Ion Ungureanu va fi onorat, cinstit şi purtat în suflete de generaţiile viitoare, care duc pe umeri datoria de a‑i împlini dorinţa: reunirea Basarabiei cu Ţara din care un destin crud, jocul intereselor geo‑politice şi ale istoriei au rupt‑o cu barbarie.

EUGENIA BULAT, scriitor:

… Ion Ungureanu a fost, este şi va rămâne pentru mine, pentru întreaga Basarabie conştientă, un Criteriu în tot ce înseamnă Devotament întru Românitate, Devotament şi Profunzime întru Artă, – etalonul nestrămutat al metrului din subsolurile Parisului, aşa cum obişnuia domnia sa să spună despre pilonii naţionali şi universali de care se sprijinea.

Atunci când vorbea, tavanul oricărei încăperi, cât de modestă, se transforma în cupolă de biserică; plana peste lucruri, peste Istorie, peste popoare, peste Românitate, peste Istoria ei şi a Omenirii şi ne lua în înălţimile domniei sale şi pe noi, ca pe nişte pui golaşi, în palmele sale demiurgice, ca să ne poarte… şi să ne reaşeze, apoi, cu blândeţe, pe pământ, urmând să ne recăpătăm dimensiunile noastre reale, pământeşti, care însă, prin atingerea acelor înălţimi… nu mai puteau fi la fel. Ne ridicam la înălţimea Criteriu, la înălţimea dragostei lui de Ţară şi de umanitate. […]

La înălţimea de cuget şi credinţă a Apostolului Românismului, care a fost şi este – întru eternitate – Ion Ungureanu, Basarabia încă trebuie să ajungă, Ţara‑Mamă România încă trebuie să ajungă.

SILVIA RADU, sculptor:

Numai cine a trăit în societatea sufocată de comunism poate să‑şi dea seama, să vadă, să priceapă, să aprecieze într‑adevăr ce însemna aceasta şi ce însemna apariţia unor oameni care nu se lăsau anihilaţi de tăvălugul ce dorea o uniformizare a societăţii umane, câteodată imbecilizantă. Cei ce îndrăzneau să iasă din frontul lor trebuiau întorşi sau zdrobiţi. Asta s‑a întâmplat cu atât de mulţi oameni care au fost aruncaţi în temniţele comuniste, iar aici, la noi, în această ţară creştină, a fost cel mai mare număr de carcere. Pare cumva normal pentru o ţară ce avusese în anii de dinainte de 1944 un partid comunist aproape inexistent. Cu atât mai mare este meritul acelora care au rezistat înregimentării.

Ion Ungureanu este unul dintre aceştia. A trecut frumos prin viaţă, cinstind neamul din care face parte și luptând cât a putut pentru România. Înzestrat de Dumnezeu cu calităţi excepţionale, a ştiut să şi le pună în slujba a ceea ce însemna într‑adevăr ceva pentru poporul român, artă şi Dumnezeu. Eu l‑am cunoscut şi admirat în anii din urmă şi m‑a impresionat prezenţa lui. Îţi impunea respect şi, în acelaşi timp, dragoste. Nu puteai să treci indiferent pe lângă ceea ce îţi vorbea despre el, văzându‑l doar. Am simţit imediat nota înaltă de trăire a vieţii sale. Nu a trăit nici o clipă indiferent. A avut întotdeauna un ideal înalt. Şi a reuşit în multe privinţe. Ştiu şi simt asta. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că l‑am cunoscut. România pierde un mare Om.

Grupaj realizat de Flori TIULEA