LOADING

Type to search

Comana, o lumină în trei străluciri (I)

Comana, o lumină în trei străluciri (I)

Share

Am scris în revista noastră de mai multe ori despre Comana, o ctitorie valahă de excepție sub aspect istoric, aristocratic, duhovnicesc. Suntem convinși, mai ales după discuția cu părintele stareț Mihail, că aici se află osemintele celui care a băgat spaima în turcaleți, fabulosul domnitor al Evului de Mijloc românesc, Vlad Țepeș. Aproape de zidul actual de incintă, lângă intrare, se găsește urma vechii bisericuțe de lemn care a fost ridicată de domnitor, și exact în interiorul ei a fost înhumat trupul descăpățânat al lui Vlad Drăculea. În drumul spre Stambul, acesta a fost decapitat lângă „fântâna cu nuci”, în înviforatul decembrie 1476, capul a fost purtat în împărăția turcească spre arătare la sultan, iar trupul i‑a fost îngropat în „cea mai apropiată ctitorie a defunctului”, așa cum cerea obiceiul vremii. Or, Comana era la doi pași, și aici a fost descoperit în anii ’70, în urma unor lucrări arheologice, acest mormânt simplu, fără însemne domnești, însă cu multe monede chiar din perioada de domnie a lui Vlad Țepeș. Ce altă dovadă mai vrem?!

Trei străluciri, dintre care două de‑abia pâlpâie…

Puternica cetate a Comanei flanchează cursul sinuos al Neajlovului, fiind nava amiral a flotei monahale giurgiuvene. Puternică, semeață, adusă la strălucirea dintâi prin grija directă a Episcopului Ambrozie și jertfelnicia pricepută a starețului Mihail, mânăstirea – despre care vom vorbi pe larg în numărul viitor al revistei – are în grijă alte două schituri: Delta Neajlovului și Mironești. Diferență mare între ele, primul fiind o ctitorie recentă a părintelui Irineu Iurașcu, iar al doilea își are începuturile în veacul al 18‑lea, ca paraclis boieresc, pe moșia Cantacuzinilor. Despre ele vom vorbi acum, nu înainte de a mărturisi faptul că bucuria revederii Mânăstirii Comana a fost mare, cu atât mai mult cu cât pașii nu m‑au mai purtat pe aici de câțiva ani buni. Acum, revăzându‑o, sufletul mi s‑a umplut de emoție, căci s‑a făcut dreptate! Dreptate pentru zidurile ei zdrențuite de vreme, pentru ctitorii ei din vâltoarea veacurilor, pentru monahii care s‑au nevoit aici, dar și pentru oamenii locului, care merită mai mult decât ignoranța noastră sau decât o plimbărică de weekend prin pădurea și Delta Neajlovului…

„Delta Neajlovului” s‑a împotmolit…

Pe Irineu Iurașcu, călugărul moldav cu niște minunați ochi albaștri, l‑am cunoscut demult, la redacția României libere, iar mai apoi l‑am revăzut la Alianța Civică. Era un călugăr democrat și monarhist. E drept, în acei ani tulburi, periculoși chiar ca opțiune democratică reală, actele de mărturisire publică a crezului personal erau urmate de oprobiu sau chiar de discrete represiuni. De aceea mi‑a fost drag acest părinte care, așa cum spunea, a fost trimis de Patriarhul Teoctist să reînvie Comana. Ne‑a dus și pe noi acolo, la începutul anilor ’90, și împreună cu Sorin Dumitrescu am rămas uimiți de potențialul locului, dar și de starea de dezastru în care se găsea… Drumurile ni s‑au despărțit o lungă perioadă, apoi a revenit în prim‑planul vieții publice prin despărțirea de obștea Comanei și înființarea unui schit, la o distanță de numai câțiva kilometri. Atunci, în epocă, m‑a contrariat puțin decizia asta, știind că la Comana lucrările de restaurare erau departe de a fi încheiate, iar obștea nici ea nu era întremată cu totul. Motivele adevărate nu le‑am cercetat, coborând în pliurile realităților bisericești, însă nici nu pot spune că m‑a încântat hotărârea luată de părintele Irineu. În epocă, i‑am dat o mână de ajutor publicistic, solicitând prin revistă ca cei cu dare de mână să‑l sprijine în demersul său, și cam atât. Apoi am aflat că s‑a mutat la Domnul (19 august 2016), răpus de o boală grea, chinuitoare, și regretat de o mână de credincioși care i‑au fost apropiați…

În consecință, nu mică mi‑a fost mirarea ajungând la ctitoria sa, aflată pe un câmp deschis, în buza unei bălți pe deplin îmblănită cu stuf. De la distanță, construcția avea un aer penitenciar sau carceral, cu un turn mare și cam într‑o rână, pătrățos, așezat peste niște rânduri de chilii care porneau de la firul ierbii. Mare minune, mi‑am zis, dar am continuat drumul, chiar până în inima viitoarei (nu pot spune chiar actualei) mânăstiri.

Aici  m‑a  întâmpinat, jovial, ieromonahul Gamaliel, actualul stareț al așezământului, cu un zâmbet parcă resemnat pe față. Ne‑am întâlnit chiar în curte, în fața mormântului părintelui Irineu – al cărui ucenic i‑a fost și despre care a avut numai cuvinte bune. Ca orice ucenic ascultător, chiar dacă realitățile vieții erau altele! „Suntem puțini, foarte puțini pentru tot loculăsta enorm, dar facem și noice putem. Strângem pe aici, adunăm pe colo, atât cât se  poate, dar parcă nu se mai sfârșește…”, ne‑a încredințat părintele stareț, sesizând poate scepticismul din ochii mei. Căci ce pot face doi‑trei oameni în fața unui colos aflat într‑o semi‑ruină, în fața unui combinat presupus călugăresc, din care trebuiau să iasă pe o parte rugăciuni, iar pe de cealaltă știuleți… Dimensiunile proiectatei mânăstiri sunt faraonice, iar modul de execuție a lucrărilor (cel puțin în stadiul actual) lasă mult de dorit. O precaritate evidentă străbate întreaga incintă, iar când ajungi în biserică te iei cu mâinile de cap! Lucrătorii de aici și‑a bătut joc de bietul părintele Irineu, făcând lucru de mântuială (nu de mântuire!), astfel încât casa Domnului arată mai degrabă ca un adăpost liturgic decât ca o catedrală somptuoasă, eșuată pe malul gloduros al Neajlovului. Și aici lucrurile se pot îndrepta, ca și la lucrările de incintă, dar stau și mă întreb de ce nu a fost ascultat imediat și până la capăt ierarhul locului, care l‑a oprit, cu tact, pe părintele Irineu să continue lucrările în acest mod? Neascultarea nu e lucru de luat în glumă, fraților, iar când mai‑marele tău te oprește, cu delicatețe, să persiști în eroare, îți iei seama și‑l asculți. Dacă nu, tragi o Deltă a Neajlovului de toată frumusețea, în care se îneacă toate speranțele, visurile și resursele unui entuziasm deturnat! În rest, dacă totul se oprea la bisericuța de lemn (șarmantă), la corpul de chilii acoperit cu stuf (perfect integrat peisajului) sau chiar și la casa stărețească de pe malul bălții, era bine. Totul era sub control, locul putea fi gestionat și edilitar, și uman. Acum însă trebuie mult tact și multă energie tot dinspre partea ierarhului (pe umerii cui pică, până la urmă, sarcina desțelenirii proiectului?!), care trebuie să aibă gândul cel bun de la Dumnezeu spre luminarea minții. Nodul gordian de aici e greu de dezlegat, însă așa cum îl știm pe Vlădica Ambrozie, are sabia destul de ascuțită pentru a‑l tăia, dacă e cazul…

Mironești, o mutare inteligentă pe harta patrimoniului valah

Cu totul altfel stă treaba la Schitul Mironești, care ține tot de lavra Comanei, aflat la vreo opt kilometri distanță, în satul cu același nume. De aici, de pe promontoriul unde tronează biserica având hramul Sfântul Nicolae, se deschide toată Valea Argeșului, într‑un peisaj de vis. Satul însă e aproape depopulat, locuit de vârstnici, astfel încât singura șansă a bisericii de patrimoniu, după plecarea ultimului preot de mir, a fost înființarea unui schit, care să aparțină de Comana. Astfel, din obștea mânăstirii‑mamă a fost ales părintele Iacob, cel care să țină slujbele aici și să vegheze la buna rânduială a incintei. Gazdă isteață, râvnitor al istoriei acestor locuri, însoțit de un cântăreț dibace în exprimare, părintele ne‑a descris toate etapele prin care a încercat restaurarea acestui monument de secol 17 (1669), ridicat de Ilinca Cantacuzino, soția bogatului stolnic, cel care își avea aici o parte din conace și moșii. De altfel, spre buza dealului care mărginește Valea Argeșului, se mai pot vedea ruine din casele falnice ale boierului, case care erau cuprinse, laolaltă cu biserica, într‑o vastă incintă de apărare, cu ziduri zdravene. Oricum, țăranii știu că dacă bagi hârlețul mai mult de o jumătate de metru în pământ dai peste cărămizi vechi, peste oale și ulcele, peste variate și bogate forme de locuire din timpuri străvechi. Țara asta a noastră este o adevărată mină de aur sub aspect arheologic, iar faptul că resursele de excavare sunt puține reprezintă șansa vestigiilor istorice de a rămâne acolo, sub stratul de lut primitor, unde nu le pune nimeni existența în pericol.

Biserica este zveltă, cu o alură domnească, este ca un cocor gata de decolare! Zidurile puternice, ferestrele ingenios tăiate, pridvorul bine proporționat cu restul incintei – toate fac din această biserică un reper al frumuseților valahe, care se încăpățânează să sfideze trecerea timpului și nevrednicia vremurilor…

(Va urma)

Text & foto:
Răzvan BUCUROIU