Revista:

Un momârlan în Sfântul Munte

nea ion

Nea’ Ion are 85 de ani, opt fete – măritate şi căpătuite, fiecare la casa ei –, 12 nepoţi, 4 strănepoţi şi… 48 de oi. Acestea sunt personajele vieţii lui şi de nici unele nu se desparte vreodată. Nea’ Ion s‑a născut în Valea Jiului şi şi‑a trăit întreaga viaţă în munţii Parâng şi Şureanu, căci şi acum, la bătrâneţile sale, tot afară doarme vara, sus la stână, pe cojoc. Oi nu mai are atât de multe ca‑n tinereţe, dar nici fără de ele nu‑şi închipuie viaţa. „Cioban am fost şi nu vreau să fiu altceva în viaţa asta. Nu mi‑e ruşine să spun asta, doară şi Mântuitorul a spus că este păstor. El însă era păstorul ăl bun” – îmi spunea bătrânul pe drum…

Oameni și rosturi

Se spune că nimeni nu e vreodată întâmplător lângă tine. Iar eu chiar am avut parte de confirmarea acestei spuse de‑a lungul timpului. Căci tot mergând în Athos, ba cu un creştin, ba cu altul, am început să iau aminte la tot ce voia Dumnezeu să‑mi grăiască prin ei (chiar dacă, uneori, nu‑mi convenea ceea ce trebuia să învăţ de la ei – sau prin ei!). De cele mai multe ori, când faci un pelerinaj în Grădina Maicii Domnului, trebuie să te aştepţi şi la ispite. Ori când pleci, ori când te întorci. Şi ele pot fi mai mari sau mai mici. În funcţie de aşezarea duhovnicească a creştinilor. Pot exista neînţelegeri, defecţiuni la maşină (ori chiar spargerea ei!), dar de cele mai multe ori oamenii trec peste ele, căci reuşesc să se înţelepţească pe drum şi să‑şi dea seama că în toate acestea nu sunt decât zvârcoliri ale vrăjmaşului, care nu suportă să vadă oameni care grăiesc ceva mai mult cu Dumnezeu şi ies din înşelăciunile acestei lumi amăgitoare. Uneori lucrurile acestea sunt atât de „vizibile” încât am avut surpriza să văd oameni care au oprit maşina în drum (dincolo de Ierissos), s‑au dat jos din ea şi şi‑au cerut iertare unul altuia, dându‑şi seama că altcineva îi învrăjbea şi căuta să le aducă ceartă! (Într‑o bună zi, poate că o să istorisesc şi toate aceste păţanii, căci din toate am tras învăţăminte şi toate mi‑au fost de folos.)

Aşa stând lucrurile – de obiceiu –, tare te bucuri când porneşti la drum cu oameni de rugăciune, care sunt într‑acelaşi duh, căci petreci clipe minunate cu ei (pe care tertipurile potrivnicului nu le pot tulbura). De un astfel de pelerinaj am avut parte la începutul acestei luni, când am stat o săptămână în Muntele Sfânt împreună cu duhovnicul meu, părintele Nicolae Tănase, şi cu un „consilier” al său, Ioan Ciurea.

Nea’ Ion

Când l‑am luat din Livezeni, stătea cuminte „în boată” şi ne aştepta cu bagajul alături şi cu una din fete, care‑i purta de grijă. „Nea’ Ioane, boata tre’ s‑o laşi acasă”, i‑am zis, „că‑ţi facem noi rost de una din Athos”. N‑a protestat defel, ci i‑a încredinţat Anei bâta, ca pe un lucru de care trebuie să ai destulă grijă. „Da’ io fără brişcă nu pot să merg”, mi‑a zis bătrânul. „Apoi momârlan fără brişcă nu există, nea’ Ioane!”. Aşa a plecat Ioan Ciurea în Athos, cu brişca de‑a dreapta, legată de curea şi cu un ceas vechi de‑a stânga, pe care‑l avea de la moşul său.

De obicei, când porneşti pe cale cu un om bătrân îţi faci măcar câteva griji legate de bolile pe care le are: nea’ Ion însă n‑avea nici una şi nu lua nici pastile! Nici măcar de „zi de zi de zi” n‑avea trebuinţă! Zicea că a trăit toată viaţa cumpătat: a mâncat de toate încet şi cu măsură, n‑a pierdut nopţile, a mai gustat şi câte un „jinars” şi… n‑a umblat la femei! A vieţuit în bună înţelegere – vreme de 53 de ani – cu muierea sa, Măria, până ce Dumnezeu a chemat‑o la cer, acum doi ani şi mai bine. „Şi totuşi, care‑i secretul sănătăţii, nea’ Ioane?”, l‑am iscuşit noi, curioşi. „O fi poate aerul curat, că eu am trăit cam toată viaţa la munte, cu mioarele. Ş‑apăi colo sus, la Gropu, pe Polatişte, îi aeru’ tare bun. Da’ câte zile îs de la Dumnezău, atâtea trebe dusă”.

Aveam să văd că nea’ Ion nu mânca şi nu grăia mult. Iar când vorbea spunea ceva cu rost întotdeauna. De cele mai multe ori te foloseai de ceea ce zicea el, că „nu grăia jaba”. „Ai mai fost plecat din ţară, nea’ Ioane?”, l‑am iscodit noi. „Apăi un’ să fiu? Până la Dunăre, cătă Sârbia, am fost cu oile, peste munţi. Şi până‑n Banat, tot cu mioarele. N‑avusei ce să cat la alte neamuri”, ne‑a răspuns bătrânul. „Las’ că acu’ te ducem noi şi pe la greci şi pe la bulgari şi prin Macedonia şi Serbia. Umbli pe unde n‑ai umblat toată viaţa”.

„Da’ spune‑ne, nea’ Ioane, la stână mai urci ş‑acuma, la anii matale?”. „Urc dară. Cum să nu urc? Mai ales când trebe făcută brânza. Şi să văd ce mai fac ciobanii, că dacă‑i laşi pe cei tineri, nu prea mai ţin posturile sus, la munte”. „Şi te‑ascultă, nea’ Ioane?”. „D‑apăi cum? Stau cu ei şi le fac io de mâncare. Că‑i bine de trăit şi cu fasole la ceaun, nu numai cu brânză şi carne. Omul trebe să ştie rânduielile cele vechi, că acelea‑s bune şi acelea ne‑o ţinut pe noi până acuma. Amu’ s‑o mai strâcat lumea, de când cu telefoanele aiestea. Îs de miru’ lumii: cine Doamne‑o mai văzut cioban în boată şi cu telefon fără butoane?”. „Or fi vremurile din urmă, nea’ Ioane!”.

Pe Athos, în sus…

Bătrânul cioban din Petroşani avea rânduiala sa: seara nu se culca până nu‑şi făcea pravila, dormea apoi un somn până la miezul nopţii, pe urmă se trezea la rugăciune şi citea Paraclisul Maicii Domnului. Mai fura apoi un ceas‑două de somn până dimineaţa. În Athos însă, a fost nevoit să‑şi schimbe vremea hodinei – pentru că de la ceasurile două din zori începeau rugăciunile la Prodromu – aşa că mai aţipea dimineţile, pe la şapte. Toată viaţa însă, s‑a trezit noaptea la rugăciune.

S‑a întâlnit şi cu ursul de câteva ori, dar n‑a mai repetat niciodată isprava lui din tinereţe, când a aruncat cu boata după unul care trecuse deja de stână. „Am apucat să‑l zăresc cum s‑a ridicat dintr‑o dată în două picioare”. „Păi şi?”… „N‑am mai fugit niciodată în viaţă aşa ca atunci!”, a continuat râzând bătrânul cioban.

Nea’ Ion n‑a vrut să vină cu mâna goală în Athos şi a luat cu el o ladă cu brânză de oi, iar pentru că monahilor le‑a plăcut, în joia următoare le‑a mai trimis câteva bucăţi: „Du‑le şi pe astea că‑i săptămâna albă încă. Poate mai apucă şi ei să guste”. Brânza ca brânza, treaba este că nea’ Ion a ţinut neapărat să trimită şi unui pustnic athonit un cojoc de cioban! Poate că acesta a fost şi unul din rosturile pelerinajului său: Dumnezeu i‑a scos în cale un aspru nevoitor athonit, iar bătrânul i‑a făgăduit un cojoc nou de‑al său. „L‑am îmbrăcat doar de două ori, ca să nu intre şoarecii la el”, i‑a mărturisit el. „Şi dacă nu‑l îmbraci, intră?”. „Da. Totdeauna”. „Dar de ce‑l purtaţi mereu cu lâna în afară?”, am mai întrebat noi. „Păi dacă plouă peste lână, apa se scurge şi cojocul se usucă mai repede decât dacă‑l porţi cu pielea‑n afară”. „Iacătă c‑am mai aflat ceva!”.

Cum s‑a întâmplat că a trebuit să ieşim sâmbăta din Athos – iar noi nu călătorim duminica în timpul Sfintei Liturghii –, am dormit o noapte la Stavros, la un bun prieten grec, Vassilis Krezas, şi apoi, cu noaptea‑n cap, am purces către Macedonia, să prindem slujba în Skopje, la Catedrala Sveti Kliment. Cum macedonenii sunt cu o oră în urma noastră şi fiind doar la Utrenie, ne‑am grăbit către Mânăstirea „Bogorodiţa” din canionul Matka, la Liturghie. După slujbă, ne‑am închinat şi la Biserica Sveti Andrej din canion şi abia apoi am mâncat ceva la restaurantul de pe malul lacului. „Fu bine‑aci, dar fu cam scump”, clătină din cap bătrânul. „Lasă, nea’ Ioane, că te ducem la sârbi şi o să mănânci acolo mai bine”, i‑am promis noi. Aşa am şi făcut peste câteva ore când am mas la Svrlig, la un restaurant – „Zlatnîi Timok” – unde‑am mâncat pe cinste cu 25 de euro cinci oameni! „Cum fu, nea’ Ioane?”. „Fu bine tare şi tre’ să mai venim pe‑acilea”, a răspuns bătrânul oier mulţumit.

Seara l‑am încredinţat pe nea’ Ion Anei, fiica sa, dimpreună cu noua sa boată pe care i‑o cioplise nevoitorul monah athonit. „Rămâneţi în bună pace!” – ne‑a urat bătrânul – „şi să ne revedem sănătoşi! Pe urmă om mai vedea”… Abia atunci ne‑am dat seama că ne era bine cu nea’ Ion şi că ne‑a lăsat tuturor un gol plecarea sa, pentru că bătrânul răspândea pace şi bună voie în jurul său. Şi m‑am gândit atunci: „Ce oameni frumoşi are neamul acesta şi nimeni nu ştie de ei!”…

Săptămâna aceasta m‑am întâlnit iarăşi cu părintele Tănase pentru că trebuia să‑i aduc un fes din Ouranopolis şi mi‑a zis, printre altele, că bătrânul plănuieşte deja un alt pelerinaj…

George CRASNEAN