Tache Rodas: amintiri din temniţele comuniste – de Laurenţiu COSMOIU

Lumea Credintei 2 aprilie 2014

Despre nea Tache Rodas – pe care l‑am întâlnit pentru prima oară destul de recent, în octombrie 2013, cu ocazia unei vizite la Fortul 13 al Jilavei, şi care locuieşte într‑un modest apartament din Ploieşti, alături de d‑na Matilda Rodas – au pomenit în cărţile lor mărturisitoare Virgil Maxim – Imn pentru Crucea purtată, Alexandru Salcă – Dăruit cu suferinţă, Nicolae Purcărea – Urlă haita… şi alţii, dar am considerat că trebuie să existe măcar o parte din povestea lui relatată chiar de către el, având în vedere cei 17 ani de detenţie (Târgşor, Canal, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Alba Iulia, Braşov, Ploieşti, Aiud, Gherla), în care a rezistat cu încăpăţânare torturilor regimului comunist. Relatările nu vor fi sub forma unui interviu, pentru că au existat dificultăţi destul de mari de comunicare, din pricina vârstei d‑lui Tache Rodas şi a problemelor de auz şi vorbire cu care a rămas de pe urma bătăilor şi torturilor la care a fost supus. Am să‑mi asum deci rolul de povestitor, iar pe alocuri am să încerc să îl citez pe nea Tache.

„Elev” la Canalul Morţii

În articolul de faţă mi‑am propus să scriu despre perioada imediat următoare condamnării sale din 1949, de la Braşov, de către comunişti, pentru 5 ani. Cu toate că avea la acea vreme vârsta de 25 de ani, era clasificat (identificat) tot ca „elev”, din pricina primei condamnări, din 1942, când cu Frăţiile de Cruce. Mai întâi a fost dus la Târgşor, apoi, via Jilava, la penitenciarul Peninsula – Valea Neagră (aprox. 2 luni), spre a munci la „marea realizare a comunismului – Canalul Morţii”. Acolo i s‑a propus să îndeplinească funcţia de pontator şi să stea intr‑un fel de separeu, adică într‑o cameră de două paturi şi condiţii mai bune. Pentru asta, trebuia să accepte să spună lucruri neadevărate despre familia sa şi să devină informatorul lor, turnându‑şi colegii de suferinţă. Ar mai fi beneficiat şi de alte avantaje, ca de exemplu executarea a doar jumătate de normă la muncă sau o mâncare ceva mai bună. A refuzat „oferta”, sub pretextul că doreşte să stea alături de camarazii lui, să mai am şi eu cu cine schimba o vorbă…

După vreo trei zile, la Peninsula a venit un camarad pe care îl cunoştea de la Ploieşti, pe nume Safin Constantin, care i‑a spus că era bine şi că venea din penitenciarul de la Piteşti, unde toate lucrurile ar fi fost foarte bune (deşi acolo reeducarea începuse cam cu un an în urmă). În toată această perioadă, din pricina fricii instaurate în rândul deţinuţilor, nu se aflase nimic despre iadul dezlănţuit acolo, pe care Tache Rodas avea să îl trăiască în curând pe propria piele.

Pâinea Maicii Domnului

De menţionat că la Valea Neagră erau vreo 500 de deţinuţi politici (un număr mic, raportat la cei de drept comun, care aveau la activ crime şi infracţiuni dintre cele mai grave). Deţinuţii politici, mai toţi foşti elevi trecuţi prin Frăţiile de Cruce, au fost împărţiţi pe brigăzi de reeducare: a 13‑a şi a 14‑a. Barăcile lor erau foarte mari, lungi de zeci de metri, încăpând în ele sute de oameni.

Condiţiile la Canal erau foarte grele: mizerie, frig şi hrană insuficientă, ce consta într‑o zeamă lungă, care de multe ori, din pricina vântului puternic, le era zburată din lingură înainte de a apuca ei să o ducă la gură. O normă întreagă de muncă însemna să sapi 6 mc de pământ şi să îl muţi cu roaba. Norma, în realitate, nu putea fi realizată nici pe vreme bună, darămite iarna, când pământul era îngheţat bocnă.

Într‑o seară, Tache Rodas se ruga cu lacrimi la Maica Domnului, pentru că era atât de flămând că nu mai putea să se ţină pe picioare, hrana fiind foarte puţină şi proastă, iar ei depunând munci foarte grele chiar şi pentru un om puternic şi bine hrănit. S‑a pomenit ieşind afară şi rătăcind printre celelalte barăci, fără să‑şi dea seama încotro mergea, dar tânguindu‑se neîncetat: Maica Domnului, ajută‑mă! Brusc, primeşte o lovitură în cap, aproape să‑l doboare. Când se dezmeticeşte, vede pe jos un sfert de pâine. Se uită de jur‑împrejur, dar nu vede pe nimeni (la acea oră, ieşirea din barăci era strict interzisă). A muşcat din pâine cu lacrimile‑n ochi, mulţumindu‑i Măicuţei Preacurate.

În Camera 4 Spital

La începutul lunii decembrie 1950 au fost chemaţi câţiva deţinuţi, printre care şi Rodas Constantin (Tache), şi puşi să‑şi facă bagajul. Duşi mai întâi la Poarta Albă, unde i‑au prins sărbătorile Crăciunului, li s‑a comunicat că urmează să fie mutaţi disciplinar la Piteşti. Ei au insistat atunci să nu fie mutaţi, dar ofiţerul le‑a explicat clar că nu are ce să facă, ăsta‑i ordinul. (În pofida condiţiilor descrise mai sus, bieţii deţinuţi preferau acest tip de muncă silnică, decât să stea închişi toată ziua într‑o celulă.)

După o scurtă trecere pe la Penitenciarul Văcăreşti, au fost luaţi împreună cu un grup de studenţi de la Facultatea de Medicină din Cluj şi transportaţi cu trenul la Piteşti. De la gară, i‑au însoţit pe jos ofiţerii de Securitate, cu îndemnuri suspect de blânde de a merge mai repede – Hai, copii! –, probabil pentru a nu trezi antipatii în rândul trecătorilor.

Când au ajuns la penitenciar, au fost băgaţi direct într‑una dintre celulele de reeducare, unde se mai aflau şi alţii. Era „celebra” Cameră 4 Spital, un înfricoşător loc de tortură. În total, erau în jur de 30 de oameni în acea încăpere.

Cei nou‑veniţi erau destul de relaxaţi, cu chef de vorbă şi, de cum au ajuns, i‑au întrebat pe cei „cu experienţă” despre situaţia de acolo: cum se comportă gardienii şi ofiţerii, cum este programul, mâncarea etc. Cei găsiţi de ei acolo, fără nici o ezitare în glasuri, le‑au declarat că totul este foarte bine şi nu au de ce se plânge. Nu avea să treacă prea mult timp ca să realizăm că ne minţeau de frică şi că deja trecuseră prin cruntele bătăi şi torturi ale reeducării. Acum ei erau puşi să afle de la cei nou‑veniţi informaţii şi detalii cu privire la trecutul acestora, la convingerile lor politice şi religioase, pentru ca apoi să raporteze totul superiorilor. După analizarea informaţiilor obţinute, nou‑veniţii aveau să fie triaţi în alte celule, după criterii numai de ofiţeri ştiute, pentru a putea începe reeducarea lor.

Ţurcanu şi ai lui

În primele câteva zile, totul părea a fi în regulă la Piteşti. Atmosfera era calmă, se discuta liber, aproape că se legaseră noi prietenii, se spuneau rugăciuni, se învăţau cântece etc. Chiar Tache Rodas îi învăţa pe cei din grupul de studenţi la Medicină rugăciuni şi despre cum să se roage, despre cele 10 porunci, despre Maica Domnului, Iisus Hristos şi Dreapta Credinţă în general. Singura suspiciune se ridica atunci când, fiind scoşi afară din celulă, la plimbările din curtea închisorii, de fiecare dată în celulă rămânea unul, maxim doi dintre cei „vechi” de la Piteşti. Ulterior a aflat că aceştia notau în carneţele tot ce discutau cei nou‑veniţi, precum şi informaţii despre obiectele pe care le aveau deţinuţii la ei şi pe unde le ascundeau.

Într‑o seară, pe la ora 5, aşa cum era obiceiul, trebuia dusă şi golită tineta şi să se ia apă pentru cei din celulă. Doar că gardianul dădea vădite semne de nerăbdare: Mai repede cu serviciul, că avem treabă! Hai, hai, mişcaţi‑vă! După aceasta, nu trece mult timp şi uşa celulei este dată de perete, iar în celulă, în mare viteză, intră Ţurcanu Eugen, împreună cu un grup de reeducaţi, „echipaţi” cu bâte, fiare, curele, sârme oţelite. Au început să lovească în stânga şi‑n dreapta. Lor li s‑au alăturat şi cei mai „vechi” din celulă, pe care până atunci îi crezuseră de partea lor. Primul pe care l‑a luat la bătaie Ţurcanu a fost chiar Tache Rodas, exclamând cu o bucurie sadică: Ha, ha, banditule, ai venit aici la noi, vino‑ncoace! Şi a urmat pentru cei nou‑veniţi o bătaie cumplită, până la sânge şi leşin. Apoi bătăuşii le‑au făcut percheziţie, confiscând tot ce au găsit, de la iconiţe şi cărţi de rugăciune până la diferite mici obiecte utilitare. Acum, în comunism, nu mai aveţi obiecte personale, toate sunt la comun, parte din avutul obştesc. Alexandru Munteanu, în timpul bătăii, a reuşit s‑o zbughească pe uşă şi i‑a spus plutonierului, care stătea pe culoar, că el nu intră în celulă, pentru că acolo deţinuţii sunt bătuţi. Domnule plutonier, nu mai intru în celulă, ăştia ne bat de o oră şi nu se mai opresc, nu intru până nu vorbesc cu Directorul închisorii! Plutonierul l‑a îndemnat să intre în celulă, că n‑o să păţească nimic, jurându‑se pe copiii lui. În final l‑a crezut şi astfel, pentru naivitatea lui, a fost bătut mai rău decât toţi ceilalţi, iar apoi l‑au luat şi l‑au izolat în altă celulă. Aşa începuse, pentru grupul lor, temuta reeducare comunistă de la Piteşti. Era undeva pe la sfârşitul lui ianuarie 1951.

Vajnica „lume nouă”…

Atunci când erau chemaţi la masă, li se striga: Porcii, la masă!, iar ei trebuiau să vină imitând grohăitul, să se aşeze în genunchi, cu mâinile la spate, iar în faţa lor erau puse pe jos gamelele cu terci. Nu aveau voie să se sprijine în mâini sau coate. Era foarte dificil să se mănânce astfel, pentru că mulţi dintre ei de‑abia mai reuşeau să se ţină pe picioare, iar acea poziţie cerea destul de mult efort. Între timp gardienii le dădeau şuturi, amuzîndu‑se.

Multe dintre cele povestite de nea Tache nu pot fi redate aici, pentru că sunt lucruri şocante, de o violenţă şi vulgaritate ce întrec imaginaţia. Dar ei au trăit toate aceste experienţe cu gândul la patimile Domnului nostru Iisus Hristos şi la suferinţele îndurate de El şi de Maica Sa. Aceste gânduri le dădeau o forţă incredibilă şi mulţi au reuşit să nu cedeze reeducării. Tache Rodas spune că niciodată nu a simţit durere atunci când era bătut şi singura explicaţie pe care o dă este aceea că Maica Domnului îl întărea să suporte mai uşor bătăile, chiar dacă erau nemiloase.

În celula lor, Ţurcanu numise un comitet de reeducare format din doi oameni: Juberian Constantin, fost student la Timişoara, şi Stănescu Tudor, care în prezent s‑a călugărit. Mai târziu, Juberian a fost condamnat de către comunişti la moarte, pentru atrocităţile pe care le‑a făcut la Piteşti, împreună cu Ţurcanu şi alţii. La aceştia doi, Juberian şi Stănescu, toţi deţinuţii din celulă trebuiau să meargă în genunchi, la „botez”, adică să‑i raporteze pe ceilalţi din celulă, dacă au spus sau făcut ceva din ce nu aveau voie, sau despre ce nu au declarat la anchetele Securităţii. Unii au încercat să mintă, dând informaţii greşite, dar acestea au fost verificate la Bucureşti şi s‑a aflat că erau minciuni. Celor în cauză li s‑au aplicat torturi şi bătăi groaznice, din care mulţi au rămas schilodiţi pe viaţă. Adesea, Ţurcanu le reproşa că din cauza voastră nu sunt eu acasă, cu familia şi copilul meu. Spuneţi bă bandiţilor, mărturisiţi, nu mai fiţi încăpăţânaţi, lumea s‑a schimbat! Acum suntem într‑o lume nouă.

Crucea lui Tache Rodas

Tache Rodas e unul dintre cei care nu au mărturisit nimic, chiar dacă „retribuţia” pentru asta a fost extrem de severă. Nu este meritul meu că am rezistat, spune nea Tache. Maica Domnului m‑a ajutat să trec mai uşor peste toate suferinţele.

Lui Tache Rodas i‑au rupt trei coaste când, într‑unul dintre momentele de tortură, Ţurcanu s‑a urcat cu picioarele pe el şi juca. Nici până în ziua de astăzi coastele nu i s‑au mai re‑sudat şi a rămas cu o durere permanentă. Dantura aproape în întregime şi‑a pierdut‑o în bătăi, cu una din urechi nu mai aude deloc, iar cu cealaltă foarte slab, cu ajutorul unui aparat auditiv.

Drept pedeapsă, i‑au dat odată să facă o mie de genoflexiuni. Un lucru imposibil, dar nea Tache, după o vreme, profitând de neatenţia lor, le‑a spus că a terminat. Răspunsul nu a întârziat să apară: Mai faci o mie!

Bătaia la tălpi era ceva ce avea loc aproape în fiecare seară şi se desfăşura în felul următor: doi băteau şi doi îl ţineau pe deţinut. Se umfla talpa cam doi centimetri, după care pe jos erau puse nişte cârpe ude, pe care erau forţaţi să umble de la ora 18, ora închiderii, până la ora 21.30, cu o jumătate de oră înainte de stingere. Durerea era insuportabilă, de parcă ar fi mers pe ace. Apoi torţionarul venea să se uite la tălpi: Ia să vedem, e roşie talpa? Da, e bine, treci la culcare!

La somn exista regula strictă ca deţinuţii să doarmă numai cu faţa în sus şi cu mâinile pe dinafara păturii, întinse pe lângă corp. Asta pentru a nu exista riscul ca vreunul dintre ei să se taie cu ceva. Capul nu aveau voie să‑l mişte, să se uite în stânga şi‑n dreapta. Aceeaşi regulă se aplica şi pe parcursul zilei, când stăteau pe marginea patului, cu privirea mereu în faţă. Dacă erau prinşi că au întors capul, erau bătuţi fără milă.

În aceste condiţii, mulţi dintre deţinuţi spuneau întreaga zi, în gând, rugăciuni. Alţii făceau calcule matematice sau compuneau poezii. Nea Tache mi‑a declarat că ştia pe dinafară Paraclisul Maicii Domnului, Psalmii lui David, diferite Acatiste şi alte rugăciuni. Iar despre Rugăcinea Inimii mi‑a mărturisit că nu s‑a mai oprit niciodată.

Deşteptarea se făcea, adesea, aruncându‑se cu urină pe faţa deţinuţilor şi strigându‑se la ei cât se putea de tare: Scularea, bandiţilor! Hai, că v‑aţi făcut igiena, v‑aţi spălat şi pe faţă!

Credinţă şi înviere

În Săptămâna Mare, înainte de sărbătoarea Învierii Domnului, unul dintre torţionari, care era de fel din Făgăraş, a făcut pe vasul de necesităţi, din săpun, organele genitale bărbăteşti şi femeieşti, iar pe deţinuţi îi punea să meargă în genunchi, încolonaţi, şi să le sărute, în timp ce Ţurcanu şi alţii compuseseră şi recitau, distrându‑se, versuri obscene despre Maica Domnului şi Mântuitorul Iisus Hristos, forţându‑i să repete după ei. Mi‑e frică de Maica Domnului să le reproduc, ne adresau înjurături, despre Biserică şi cele Sfinte, care te îngrozeau. Ca să găsească motiv să ne lovească, ne acuzau că ne facem Cruce cu limba în cerul gurii, deşi, chiar dacă ar fi fost aşa, ei nu aveau cum să‑şi dea seama. Bătăile şi batjocura ce aveau loc în acele zile parcă veneau să completeze tabloul marii tragedii creştine a Patimilor şi Răstignirii Domnului, în care aceşti tineri, cu riscul de a‑şi pierde vieţile, nu renunţau să creadă. Pe cei mai mulţi dintre ei, credinţa este cea care i‑a salvat şi i‑a ajutat să treacă peste aceste experienţe înfricoşătoare. La fel şi pe nea Tache, ajungând să se detaşeze lăuntric de acele momente de tortură şi chin, prin rugăciune şi prin gândul că nu este singur, că iubitorul de oameni Hristos este cu el şi că vegheză la desăvârşirea lui prin suferinţă. Cuvintele Domnului: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica (Ioan 2, 19) au reverberat înlăuntrul lui în chip tainic, astfel că nici una dintre atrocităţile la care era supus nu‑l puteau clinti din credinţă. El ştia că Maica Domnului se ruga pentru soarta lor şi a acestui neam, pentru care s‑au jertfit atât de mulţi în temniţele comuniste.