Revista:

Tache Rodas: amintiri din temniţele comuniste – de Laurenţiu COSMOIU

TACHE RODAS

Despre nea Tache Rodas – pe care l‑am întâlnit pentru prima oară destul de recent, în octombrie 2013, cu ocazia unei vizite la Fortul 13 al Jilavei, şi care locuieşte într‑un modest apartament din Ploieşti, alături de d‑na Matilda Rodas – au pomenit în cărţile lor mărturisitoare Virgil Maxim – Imn pentru Crucea purtată, Alexan­dru Salcă – Dăruit cu suferinţă, Nicolae Purcă­rea – Urlă haita… şi alţii, dar am considerat că trebuie să existe măcar o parte din povestea lui relatată chiar de către el, având în vedere cei 17 ani de detenţie (Târgşor, Canal, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Alba Iulia, Braşov, Ploieşti, Aiud, Gherla), în care a rezistat cu încăpăţâna­re torturilor regimului comunist. Relatările nu vor fi sub forma unui interviu, pentru că au existat dificultăţi destul de mari de comunicare, din pricina vârstei d‑lui Tache Rodas şi a proble­melor de auz şi vorbire cu care a rămas de pe urma bătăilor şi torturi­lor la care a fost supus. Am să‑mi asum deci rolul de povestitor, iar pe alocuri am să încerc să îl citez pe nea Tache.

TACHE RODAS 03„Elev” la Canalul Morţii

În articolul de faţă mi‑am propus să scriu des­pre perioada imediat urmă­toare condamnării sale din 1949, de la Braşov, de că­tre comunişti, pentru 5 ani. Cu toate că avea la acea vre­me vârsta de 25 de ani, era clasificat (identificat) tot ca „elev”, din pricina pri­mei condamnări, din 1942, când cu Frăţiile de Cruce. Mai întâi a fost dus la Târg­şor, apoi, via Jilava, la peni­tenciarul Peninsula – Valea Neagră (aprox. 2 luni), spre a munci la „marea realizare a comunismului – Canalul Morţii”. Acolo i s‑a propus să îndeplinească funcţia de pontator şi să stea intr‑un fel de separeu, adică într‑o ca­meră de două paturi şi con­diţii mai bune. Pentru asta, trebuia să accepte să spună lucruri neadevărate despre familia sa şi să devină infor­matorul lor, turnându‑şi co­legii de suferinţă. Ar mai fi beneficiat şi de alte avanta­je, ca de exemplu executa­rea a doar jumătate de nor­mă la muncă sau o mânca­re ceva mai bună. A refuzat „oferta”, sub pretextul că doreşte să stea alături de ca­marazii lui, să mai am şi eu cu cine schimba o vorbă…

După vreo trei zile, la Peninsula a venit un ca­marad pe care îl cunoştea de la Ploieşti, pe nume Sa­fin Constantin, care i‑a spus că era bine şi că venea din penitenciarul de la Piteşti, unde toate lucrurile ar fi fost foarte bune (deşi acolo ree­ducarea începuse cam cu un an în urmă). În toată această perioadă, din pricina fricii instaurate în rândul deţinu­ţilor, nu se aflase nimic des­pre iadul dezlănţuit acolo, pe care Tache Rodas avea să îl trăiască în curând pe pro­pria piele.

Pâinea Maicii Domnului

TACHE RODAS 02De menţionat că la Va­lea Neagră erau vreo 500 de deţinuţi politici (un nu­măr mic, raportat la cei de drept comun, care aveau la activ crime şi infracţiuni dintre cele mai grave). De­ţinuţii politici, mai toţi foşti elevi trecuţi prin Frăţiile de Cruce, au fost împărţiţi pe brigăzi de reeducare: a 13‑a şi a 14‑a. Barăcile lor erau foarte mari, lungi de zeci de metri, încăpând în ele sute de oameni.

Condiţiile la Canal erau foarte grele: mizerie, frig şi hrană insuficientă, ce consta într‑o zeamă lungă, care de multe ori, din pricina vân­tului puternic, le era zbura­tă din lingură înainte de a apuca ei să o ducă la gură. O normă întreagă de muncă însemna să sapi 6 mc de pă­mânt şi să îl muţi cu roaba. Norma, în realitate, nu pu­tea fi realizată nici pe vreme bună, darămite iarna, când pământul era îngheţat boc­nă.

Într‑o seară, Tache Ro­das se ruga cu lacrimi la Maica Domnului, pentru că era atât de flămând că nu mai putea să se ţină pe pi­cioare, hrana fiind foarte puţină şi proastă, iar ei de­punând munci foarte gre­le chiar şi pentru un om pu­ternic şi bine hrănit. S‑a po­menit ieşind afară şi rătă­cind printre celelalte barăci, fără să‑şi dea seama încotro mergea, dar tânguindu‑se neîncetat: Maica Domnului, ajută‑mă! Brusc, primeşte o lovitură în cap, aproape să‑l doboare. Când se dezmeti­ceşte, vede pe jos un sfert de pâine. Se uită de jur‑îm­prejur, dar nu vede pe ni­meni (la acea oră, ieşirea din barăci era strict interzi­să). A muşcat din pâine cu lacrimile‑n ochi, mulţumin­du‑i Măicuţei Preacurate.

În Camera 4 Spital

La începutul lunii de­cembrie 1950 au fost che­maţi câţiva deţinuţi, prin­tre care şi Rodas Constantin (Tache), şi puşi să‑şi facă ba­gajul. Duşi mai întâi la Poar­ta Albă, unde i‑au prins săr­bătorile Crăciunului, li s‑a comunicat că urmează să fie mutaţi disciplinar la Piteşti. Ei au insistat atunci să nu fie mutaţi, dar ofiţerul le‑a explicat clar că nu are ce să facă, ăsta‑i ordinul. (În po­fida condiţiilor descrise mai sus, bieţii deţinuţi prefe­rau acest tip de muncă silni­că, decât să stea închişi toată ziua într‑o celulă.)

După o scurtă trecere pe la Penitenciarul Văcă­reşti, au fost luaţi împreună cu un grup de studenţi de la Facultatea de Medicină din Cluj şi transportaţi cu trenul la Piteşti. De la gară, i‑au însoţit pe jos ofiţerii de Se­curitate, cu îndemnuri sus­pect de blânde de a mer­ge mai repede – Hai, copii! –, probabil pentru a nu tre­zi antipatii în rândul trecă­torilor.

Când au ajuns la peni­tenciar, au fost băgaţi direct într‑una dintre celulele de reeducare, unde se mai aflau şi alţii. Era „celebra” Cameră 4 Spital, un înfrico­şător loc de tortură. În total, erau în jur de 30 de oameni în acea încăpere.

Cei nou‑veniţi erau des­tul de relaxaţi, cu chef de vorbă şi, de cum au ajuns, i‑au întrebat pe cei „cu ex­perienţă” despre situaţia de acolo: cum se compor­tă gardienii şi ofiţerii, cum este programul, mâncarea etc. Cei găsiţi de ei acolo, fără nici o ezitare în gla­suri, le‑au declarat că to­tul este foarte bine şi nu au de ce se plânge. Nu avea să treacă prea mult timp ca să realizăm că ne minţeau de frică şi că deja trecuseră prin cruntele bătăi şi tor­turi ale reeducării. Acum ei erau puşi să afle de la cei nou‑veniţi informaţii şi de­talii cu privire la trecutul acestora, la convingerile lor politice şi religioase, pentru ca apoi să raporteze totul superiorilor. După analiza­rea informaţiilor obţinute, nou‑veniţii aveau să fie tri­aţi în alte celule, după cri­terii numai de ofiţeri ştiute, pentru a putea începe ree­ducarea lor.

Ţurcanu şi ai lui

În primele câteva zile, totul părea a fi în regulă la Piteşti. Atmosfera era cal­mă, se discuta liber, aproa­pe că se legaseră noi prie­tenii, se spuneau rugăciuni, se învăţau cântece etc. Chiar Tache Rodas îi învă­ţa pe cei din grupul de stu­denţi la Medicină rugăciuni şi despre cum să se roage, despre cele 10 porunci, des­pre Maica Domnului, Iisus Hristos şi Dreapta Credin­ţă în general. Singura suspi­ciune se ridica atunci când, fiind scoşi afară din celulă, la plimbările din curtea în­chisorii, de fiecare dată în celulă rămânea unul, maxim doi dintre cei „vechi” de la Piteşti. Ulterior a aflat că aceştia notau în carneţele tot ce discutau cei nou‑veniţi, precum şi informaţii despre obiectele pe care le aveau deţinuţii la ei şi pe unde le ascundeau.

Într‑o seară, pe la ora 5, aşa cum era obiceiul, trebu­ia dusă şi golită tineta şi să se ia apă pentru cei din ce­lulă. Doar că gardianul dă­dea vădite semne de nerăb­dare: Mai repede cu servi­ciul, că avem treabă! Hai, hai, mişcaţi‑vă! După aceas­ta, nu trece mult timp şi uşa celulei este dată de perete, iar în celulă, în mare viteză, intră Ţurcanu Eugen, împre­ună cu un grup de reeducaţi, „echipaţi” cu bâte, fiare, cu­rele, sârme oţelite. Au înce­put să lovească în stânga şi‑n dreapta. Lor li s‑au alăturat şi cei mai „vechi” din celu­lă, pe care până atunci îi cre­zuseră de partea lor. Primul pe care l‑a luat la bătaie Ţur­canu a fost chiar Tache Ro­das, exclamând cu o bucu­rie sadică: Ha, ha, bandi­tule, ai venit aici la noi, vi­no‑ncoace! Şi a urmat pen­tru cei nou‑veniţi o bătaie cumplită, până la sânge şi le­şin. Apoi bătăuşii le‑au făcut percheziţie, confiscând tot ce au găsit, de la iconiţe şi cărţi de rugăciune până la diferite mici obiecte utilitare. Acum, în comunism, nu mai aveţi obiecte personale, toate sunt la comun, parte din avutul obştesc. Alexandru Muntea­nu, în timpul bătăii, a reuşit s‑o zbughească pe uşă şi i‑a spus plutonierului, care stă­tea pe culoar, că el nu intră în celulă, pentru că acolo de­ţinuţii sunt bătuţi. Domnu­le plutonier, nu mai intru în celulă, ăştia ne bat de o oră şi nu se mai opresc, nu intru până nu vorbesc cu Directo­rul închisorii! Plutonierul l‑a îndemnat să intre în celulă, că n‑o să păţească nimic, ju­rându‑se pe copiii lui. În fi­nal l‑a crezut şi astfel, pen­tru naivitatea lui, a fost bătut mai rău decât toţi ceilalţi, iar apoi l‑au luat şi l‑au izolat în altă celulă. Aşa începuse, pentru grupul lor, temuta re­educare comunistă de la Pi­teşti. Era undeva pe la sfârşi­tul lui ianuarie 1951.

Vajnica „lume nouă”…

Atunci când erau che­maţi la masă, li se striga: Porcii, la masă!, iar ei tre­buiau să vină imitând gro­hăitul, să se aşeze în ge­nunchi, cu mâinile la spa­te, iar în faţa lor erau puse pe jos gamelele cu terci. Nu aveau voie să se sprijine în mâini sau coate. Era foar­te dificil să se mănânce ast­fel, pentru că mulţi dintre ei de‑abia mai reuşeau să se ţină pe picioare, iar acea poziţie cerea destul de mult efort. Între timp gardienii le dădeau şuturi, amuzîndu‑se.

Multe dintre cele poves­tite de nea Tache nu pot fi redate aici, pentru că sunt lucruri şocante, de o vio­lenţă şi vulgaritate ce în­trec imaginaţia. Dar ei au trăit toate aceste experienţe cu gândul la patimile Dom­nului nostru Iisus Hristos şi la suferinţele îndurate de El şi de Maica Sa. Aceste gân­duri le dădeau o forţă incre­dibilă şi mulţi au reuşit să nu cedeze reeducării. Tache Rodas spune că niciodată nu a simţit durere atunci când era bătut şi singura explica­ţie pe care o dă este aceea că Maica Domnului îl întărea să suporte mai uşor bătăile, chiar dacă erau nemiloase.

În celula lor, Ţurcanu numise un comitet de ree­ducare format din doi oa­meni: Juberian Constantin, fost student la Timişoara, şi Stănescu Tudor, care în pre­zent s‑a călugărit. Mai târ­ziu, Juberian a fost condam­nat de către comunişti la moarte, pentru atrocităţile pe care le‑a făcut la Piteşti, împreună cu Ţurcanu şi al­ţii. La aceştia doi, Juberi­an şi Stănescu, toţi deţinuţii din celulă trebuiau să mear­gă în genunchi, la „botez”, adică să‑i raporteze pe cei­lalţi din celulă, dacă au spus sau făcut ceva din ce nu aveau voie, sau despre ce nu au declarat la anchetele Se­curităţii. Unii au încercat să mintă, dând informaţii gre­şite, dar acestea au fost ve­rificate la Bucureşti şi s‑a aflat că erau minciuni. Celor în cauză li s‑au aplicat tor­turi şi bătăi groaznice, din care mulţi au rămas schilo­diţi pe viaţă. Adesea, Ţurca­nu le reproşa că din cauza voastră nu sunt eu acasă, cu familia şi copilul meu. Spu­neţi bă bandiţilor, mărturi­siţi, nu mai fiţi încăpăţânaţi, lumea s‑a schimbat! Acum suntem într‑o lume nouă.

Crucea lui Tache Rodas

TACHE RODAS 05Tache Rodas e unul din­tre cei care nu au mărturi­sit nimic, chiar dacă „re­tribuţia” pentru asta a fost extrem de severă. Nu este meritul meu că am rezis­tat, spune nea Tache. Mai­ca Domnului m‑a ajutat să trec mai uşor peste toate su­ferinţele.

Lui Tache Rodas i‑au rupt trei coaste când, în­tr‑unul dintre momentele de tortură, Ţurcanu s‑a urcat cu picioarele pe el şi juca. Nici până în ziua de astăzi coas­tele nu i s‑au mai re‑sudat şi a rămas cu o durere perma­nentă. Dantura aproape în întregime şi‑a pierdut‑o în bătăi, cu una din urechi nu mai aude deloc, iar cu cea­laltă foarte slab, cu ajutorul unui aparat auditiv.

Drept pedeapsă, i‑au dat odată să facă o mie de geno­flexiuni. Un lucru imposibil, dar nea Tache, după o vre­me, profitând de neatenţia lor, le‑a spus că a terminat. Răspunsul nu a întârziat să apară: Mai faci o mie!

Bătaia la tălpi era ceva ce avea loc aproape în fi­ecare seară şi se desfăşu­ra în felul următor: doi bă­teau şi doi îl ţineau pe deţi­nut. Se umfla talpa cam doi centimetri, după care pe jos erau puse nişte cârpe ude, pe care erau forţaţi să um­ble de la ora 18, ora închi­derii, până la ora 21.30, cu o jumătate de oră înainte de stingere. Durerea era in­suportabilă, de parcă ar fi mers pe ace. Apoi torţiona­rul venea să se uite la tălpi: Ia să vedem, e roşie talpa? Da, e bine, treci la culcare!

La somn exista regula strictă ca deţinuţii să doar­mă numai cu faţa în sus şi cu mâinile pe dinafara pă­turii, întinse pe lângă corp. Asta pentru a nu exista ris­cul ca vreunul dintre ei să se taie cu ceva. Capul nu aveau voie să‑l mişte, să se uite în stânga şi‑n dreapta. Aceeaşi regulă se aplica şi pe parcursul zilei, când stă­teau pe marginea patului, cu privirea mereu în faţă. Dacă erau prinşi că au întors ca­pul, erau bătuţi fără milă.

În aceste condiţii, mul­ţi dintre deţinuţi spuneau întreaga zi, în gând, rugă­ciuni. Alţii făceau calcule matematice sau compuneau poezii. Nea Tache mi‑a de­clarat că ştia pe dinafară Pa­raclisul Maicii Domnului, Psalmii lui David, diferi­te Acatiste şi alte rugăciuni. Iar despre Rugăcinea Ini­mii mi‑a mărturisit că nu s‑a mai oprit niciodată.

Deşteptarea se făcea, adesea, aruncându‑se cu urină pe faţa deţinuţilor şi strigându‑se la ei cât se pu­tea de tare: Scularea, bandi­ţilor! Hai, că v‑aţi făcut igi­ena, v‑aţi spălat şi pe faţă!

Credinţă şi înviere

TACHE RODAS 06În Săptămâna Mare, îna­inte de sărbătoarea Învie­rii Domnului, unul dintre torţionari, care era de fel din Făgăraş, a făcut pe va­sul de necesităţi, din săpun, organele genitale bărbă­teşti şi femeieşti, iar pe de­ţinuţi îi punea să meargă în genunchi, încolonaţi, şi să le sărute, în timp ce Ţurca­nu şi alţii compuseseră şi re­citau, distrându‑se, versuri obscene despre Maica Dom­nului şi Mântuitorul Iisus Hristos, forţându‑i să repete după ei. Mi‑e frică de Maica Domnului să le reproduc, ne adresau înjurături, despre Biserică şi cele Sfinte, care te îngrozeau. Ca să găseas­că motiv să ne lovească, ne acuzau că ne facem Cruce cu limba în cerul gurii, deşi, chiar dacă ar fi fost aşa, ei nu aveau cum să‑şi dea sea­ma. Bătăile şi batjocura ce aveau loc în acele zile par­că veneau să completeze ta­bloul marii tragedii creşti­ne a Patimilor şi Răstignirii Domnului, în care aceşti ti­neri, cu riscul de a‑şi pierde vieţile, nu renunţau să crea­dă. Pe cei mai mulţi dintre ei, credinţa este cea care i‑a salvat şi i‑a ajutat să treacă peste aceste experienţe în­fricoşătoare. La fel şi pe nea Tache, ajungând să se deta­şeze lăuntric de acele mo­mente de tortură şi chin, prin rugăciune şi prin gân­dul că nu este singur, că iu­bitorul de oameni Hristos este cu el şi că vegheză la desăvârşirea lui prin sufe­rinţă. Cuvintele Domnului: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica (Ioan 2, 19) au reverberat înlăun­trul lui în chip tainic, astfel că nici una dintre atrocităţile la care era supus nu‑l puteau clinti din credinţă. El ştia că Maica Domnului se ruga pentru soarta lor şi a acestui neam, pentru care s‑au jert­fit atât de mulţi în temniţele comuniste.

Hristos a înviat!

Laurenţiu COSMOIU