Revista:

Din culisele luptei pentru salvarea orei de religie – Interviu cu Liana Stanciu

Untitled

Febra disputelor despre ora de religie a pus stăpânire pe întreg neamul românesc pentru o perioadă neaşteptat de lungă, trebuie să recunosc. Chiar şi mie, deşi nu mă uit la televizor, mi‑a captat întreaga atenţie, văzând cu câtă uşurinţă se punea la zid unul dintre puţinele elemente din sistemul de învăţământ românesc (mult bolnăvicios şi îndelung reformat) care au funcţionat şi funcţionează fără mari probleme – ora de religie. Nu am putut să fiu de acord cu vina ce i se găsea. Am observat, în acelaşi timp, cât se poate de clar că acest subiect – având în vedere ritmul alert cu care se derulează astăzi evenimentele – a fost de mare interes pentru populaţie. Sau poate pentru altcineva? Iniţial am fost suspicios, crezând că cineva doreşte să lovească în rărunchii naţiunii noastre, adică în religie, credinţă. Apoi am chibzuit ceva mai bine…

Mi‑am spus că trebuie să discut cu cineva care se află în mijlocul luptei, cu un militant ce doreşte să salveze biata şi mult blamata oră de religie. Să înţeleg mai bine de ce au nevoie copiii noştri de credinţă. Am mers la Dna Liana Stanciu, care m‑a impresionat prin firea ei generoasă şi neobosită, de luptătoare autentică, ce a trecut prin multe astfel de încercări, fie că vorbim despre afecţiunea de care a suferit fiica ei Teodora, fie că vorbim despre strângerea fondurilor pentru înfiinţarea unul spital modern pentru copii, cum este astăzi Spitalul „Maria Sklodowska Curie”, fie – iată – pentru salvarea orei de religie. Toate au fost lupte grele în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, Dna Liana Stanciu a făcut faţă, reuşind să învingă un sistem bazat în principal pe nepăsare. M‑a primit într‑o după‑amiază de primăvară, cu sinceră bucurie, pentru a acorda un interviu în exclusivitate revistei noastre.

În condiţiile în care societatea vestică promovează un înalt grad de civilizaţie, de etică, de manifestări frumoase în exterior, dar fără preocuparea pentru interiorul omului modern, occidental, de ce credeţi că este importantă ora de religie?

Trebuie să recunosc faptul că eu sunt o persoană modernă, dar în acelaşi timp nu sunt dintre cei care cred că religia vine dintr‑un alt secol sau alte vremuri. Religia este actuală şi modernă. Părintele meu duhovnic este un tip extrem de actual, care mânuieşte orice tip de gadget, căruia îi place să audă sunetul cu başi… Este o bogăţie de om din toate punctele de vedere.

Eu cred că religia şi credinţa în Dumnezeu este o chestiune extrem de actuală, pentru că Dumnezeu este Viu şi este şi de viitor. Tind să cred că în Vest este doar o faţetă, o lipsă de preocupare, n‑aş spune lipsă de credinţă. O reinterpretare a credinţei. Am fost într‑un spital din Viena în care am presupus că oamenii nu cred, dar în momentul în care am aprins o lumânare, au venit şi au luat lumină. Atitudinea lor a fost corectă. Există şi zone din Occident pe care nu le cunosc, cum ar fi Franţa, şi care pe mine mă şochează. Cred că ceea ce s‑a întâmplat în ultima vreme în Franţa este rezultatul unei atitudini să facem bancuri şi mişto de orice pentru că e cool. Fără să ne gândim că sunt nişte lucruri sfinte pentru alţii, cu care uneori, dacă îndrăzneşti să te iei, chiar şi într‑o glumă, s‑ar putea să primeşti o ripostă destul de puternică. Acestea sunt nişte extreme. Poate chiar această ignoranţă, această atitudine a oamenilor care cred că au ajuns la un nivel de cunoaştere suficient, iar în realitate neştiind prea mult, ne aduce în situaţia în care suntem. De când a început toată povestea cu decizia Curţii Constituţionale din noiembrie şi apoi mai accentuat în 23 ianuarie, de când a apărut textul cu modificarea, cu cererea, mi‑a fost frică de prea multă europenizare. Dar m‑am liniştit când am văzut procentul de mame şi taţi care n‑au uitat că nu se poate trăi fără Dumnezeu şi că religia nu este o materie, este o stare, este o prelungire a educaţiei pe care o primeşti acasă. Nu este ca matematica sau ca educaţia plastică. Înveţi, iei notă şi ai terminat. Nu, religia este ceva ce sporeşti, îmbunătăţeşti, o povesteşti, o împarţi, te bucuri de ea, descoperi. Eu şi astăzi descopăr lucruri frumoase şi mă bucur că încă mai am zone de ignoranţă, că mai sunt lucruri pe care nu le ştiu. Asta mă încarcă, mă înnobilează. Argumentaţia „taberei adverse” pare să fie destul de inconsistentă, bazată pe câteva excepţii de genul: un profesor l‑a desenat pe diavol pe tablă sau, în unele cazuri, li s‑a vorbit copiilor despre rai şi iad şi despre mântuire, ori că în manual există diferite nereguli legate de un anumit tip de toleranţă. Cum totuşi, pe această bază firavă, Curtea Constituţională a decis în defavoarea orei de religie şi a majorităţii? Pentru că, iată, deja mai bine de 90% au optat pentru ora de religie. Cred că reacţia poporului român a fost extraordinară. M‑ am bucurat atât de tare când citeam mesaje de la colegii mei din teritoriu, de pe la filialele din ţară ale Asociaţiei Părinţilor pentru Ora de Religie! Când veneau cifrele, mi se părea că astea sunt nişte lucruri care realmente te duc mai departe, te încarcă. Le mulţumesc din tot sufletul oamenilor care m‑au ascultat! Cred că românii au câteva lucruri sfinte, sigur că nu le arată în fiecare zi, şi e bine să nu te iei de ele. Toate cifrele pe care le‑am văzut în ultima vreme nu arată decât că românii sunt un popor credincios, că se uită în sus spre Dumnezeu cu multă bucurie. Pe mine m‑a deranjat în principal la adversarii orei de religie faptul că nu au încetat a adăuga orei de religie toate lucrurile care nu funcţionează, dar care au o legătură. Mă refer aici la toate scandalurile mediatice cu preoţi, la toate camerele ascunse pe la cununii şi înmormântări, la tot felul de declaraţii ale unor oameni, la toate chestiunile care s‑au întâmplat şi care, asociate fiind cu credinţa, deveneau obligatoriu parte din religie, deci ora de religie are o legătură cu ele. N‑ are. Nici una! Eu nu cred că oamenii sunt azi mai puţini credincioşi. Asta nu ştirbeşte credinţa, dimpotrivă, o face mai puternică. Ne adună împreună. Aşa s‑a întâmplat cu asociaţia noastră. Ne‑am întâlnit iniţial 15 părinţi din parohii diferite, fără să avem altceva în comun.

Cum aţi înfiinţat Asociaţia Părinţilor pentru Ora de Religie?

Ne‑am adunat în jur de 15 oameni la Mânăstirea Antim, fără să ne cunoaştem, nu ne văzusem în viaţa noastră. Eram oameni care ne‑am întrebat în cel mai sincer mod ce înseamnă ora de religie – egal – opţional şi cărora ne păsa. De atunci ne‑am întâlnit în fiecare zi de joi să vedem ce putem face, pentru că nici noi nu înţelegeam ce se întâmplă. Apoi am cerut tot felul de lămuriri la Patriarhie, la Curtea Constituţională, am adus un jurist, am adus un notar care să ne ajute să desţelenim limbajul acesta juridic. Pe măsură ce am înţeles, pe măsură ce am văzut că se întâmplă tot  felul de lucruri, mi‑am dat seama nu e o luptă simplă, că e o luptă pe termen lung, pentru că de fapt noi, toţi părinţii, o să vrem în final să avem un învăţământ mai bun pentru copiii noştri. Este cel mai important lucru pe care şcoala îl poate face pentru părinţi. Educaţia şi şcoala este excepţională. Părinţii îşi deleagă şi au încredere în profesori şi învăţători. Ei practic vin cu un complement la ceea ce fac părinţii acasă. Dacă părintele nu poate, nu are timp, nu ştie să‑şi educe copilul, atunci totul cade în sarcina profesorului.

Ce demersuri aţi făcut cu asociaţia până acum şi ce răspunsuri aţi primit de la autorităţi?

Primul lucru pe care l‑am făcut – am înfiinţat asociaţii în toate marile oraşe. Pe lângă asta, pentru că ora de religie face parte dintr‑un triunghi:
familie, biserică, şcoală, ne‑am întâlnit cu ministrul învăţământului, Dl Sorin Cîmpeanu. Există o problemă cu lipsa unor materiale didactice la ora de religie. Există nişte caiete, există tot felul… oferta e mare prin librării, dar e clar că e la latitudinea profesorului cu ce vrea să lucreze. Acele materiale didactice trebuie verificate de cineva, trebuie autorizate că sunt bune, pentru că adversarii orei de religie au venit cu fotocopii, cu imagini pe smartphone din tot felul de manuale care poate că nu erau aprobate. Apoi cei care fac manualele nu ştiu în ce măsură vizează exclusiv ideea de a împlini spiritual copilul. Ministerul are o comisie care vizează aceste manuale, iar următorul pas pe care l‑am făcut a fost să trimitem o scrisoare către Ministerul Educaţiei, în care ne exprimam dorinţa ca unul dintre membrii asociaţiei noastre să poată fi cooptat în această comisie. Pentru că sunt foarte mulţi oameni care sunt profesori de religie, preoţi sau părinţi în Asociaţia Părinţilor pentru Ora de Religie şi pe care i‑am putea ruga să ne sprijine în toată povestea asta. E clar că manualele de religie nu sunt făcute de Biserică, nu sunt făcute de preoţi, ci de nişte angajaţi ai unor edituri şi verificate de o comisie exclusiv laică. E nevoie şi de clerici, care ştiu ce spun, înţeleg ce se întâmplă şi care în momentul în care corijează ceva îşi asumă faptul că acolo e ceva care nu trebuie să ajungă la copiii noştri. Apoi am fost în Parlament şi am văzut ce se întâmplă acolo. M‑ a şocat oarecum agresivitatea unor oameni, oricum astfel de oameni sunt peste tot, dar m‑a şocat agresivitatea unora care insultă credinţa noastră, necunoscând‑o, cerând în schimb toleranţă pentru necredinţa lor. Am făcut şi o campanie împreună cu Trinitas TV. Ne‑am adunat nişte creiere într‑o seară şi am venit cu mai multe idei. Pe toate le‑am putut pune în practică. E clar că a fost Lumină de la Dumnezeu, pentru că în trei zile au fost gata. Eu am venit cu o listă de personalităţi pe care le‑am sunat şi în afară de doi sau trei care nu erau în ţară, ceilalţi toţi au spus necondiţionat da. N‑ am impus nimic. Şi asta a fost frumuseţea acestei campanii. Nu le‑am cerut nimic, vreo părere dacă e nevoie de ora de religie în şcoală. Ne‑am adunat unde filma domnul Puric, unde filma domnul Dorel Vişan, unde se afla doamna Elisabeta Lipă, Daniel Buzdugan. Pe Ştefan de la Connect‑R l‑am sunat, tocmai venise din America, şi i‑am zis: „Ajută‑mă cu asta”. A spus: „Sunt foarte răcit, tu eşti sigură de ce‑mi ceri?”. „Dar tu eşti sigur că vrei să vii?”. „Da”. Iar a doua zi, răcit cum a fost, a spus ce simţea în faţa camerei de filmat. S‑a vorbit de sume… Cu cât i‑am plătit… N‑ a fost o campanie comercială, a fost o campanie de atragere a atenţiei asupra unui pericol.

Ştiu că Patriarhia Română s‑a solidarizat imediat în această luptă pe care o duceţi. Cum s‑a concretizat sprijinul Bisericii?

Patriarhia este o stâncă de care toţi ne agăţăm. Este  acea senzaţie când nu mai ai aer şi pui mâna pe un lucru solid care te aduce la mal. Eu asta am simţit. Este în primul rând foarte bine pusă la punct, sunt acolo oameni extraordinari. Vă spune cineva care nu a ştiut ce se întâmplă acolo, pentru că din afară pare o instituţie rece, distantă. Nu, nu e deloc aşa. Aş putea face poate chiar un mic reproş, anume faptul că Patriarhia nu arată cât de mult se implică.

Cred că o face din smerenie, luând exemplu pe Însuşi Mântuitorul.

E adevărat, dar ar trebui să arate lucrurile frumoase pe care le face pentru om. Campania pe care am făcut‑o a avut valoarea ei, pentru că a arătat că nu dormim. Patriarhia face foarte multe acte de caritate, de ajutorare, de îndreptare atunci când pierdem direcţia, dar oamenii nu ştiu, poate şi pentru că nu‑i interesează. Pe de altă parte, se exprimă pe o nişă prea mică (Trinitas TV, Radio Trinitas). E nevoie să se comunice la nivel mai mare, mai larg, cu nişte voci, practic vocile noastre, a celor care ne‑am asumat ora de religie. Patriarhia în primul rând ne‑a facilitat nişte întâlniri, pentru că nu ştiam unde să ne întâlnim. Pe de altă parte, atunci când lucrurile nu sunt clare, există nişte oameni la care putem apela oricând. Multe lucruri nici noi nu le ştim. Au fost părinţi care ne‑au pus diferite întrebări pe reţelele de socializare la care noi nu ştiam răspunsul. Părintele Ionuţ Corduneanu este un excepţional jurist înainte de a fi preot, ne‑a fost de mare ajutor, pentru că a trebuit să desţelenim nişte texte pe care nu le înţelegeam cum trebuie şi a trebuit să contraatacăm, ceea ce nu este în spiritul nostru. Erau nişte acuze şi lucruri neadevărate şi aveam nevoie nu numai de un jurist, dar totodată de un om din Biserică, să ştie ce spune şi să ştie şi zona juridică foarte bine. Aici a fost extrem de valoros sprijinul şi faptul că am simţit tot timpul pe cineva în spatele nostru.

Despre tabăra adversă, în această luptă, ce aţi învăţat? Are o faţă, o identitate oponentul?

Omul acesta care a început să facă demersurile este acelaşi care în anul 2007 a încercat să scoată şi icoanele din şcoli. El este un tip care are o lucrare şi a recunoscut în Comisia de Învăţământ că el are un plan. E foarte clar că are nişte treabă. E profesor de filosofie sau ceva de genul ăsta. Însă ceea ce pe mine m‑a îngrijorat este faptul că i s‑a dat importanţă şi a fost ascultat. Fiica lui este destul de mare, nemaifiind la şcoală, dar culmea este că ea a studiat religia. Asta spun cei care i‑au fost profesori. S‑a plecat de la un principiu. Ei au vorbit despre un principiu etic. Anume acela că nu trebuie să mă obligi pe mine care trebuie să fac o negare, ci obligă‑i pe aceia care doresc să accepte ceva. Eu am putut să înţeleg chestiunea asta, dar ceea ce n‑am înţeles a fost de ce s‑a ajuns la a schimba un text de lege pentru asta. E adevărat că se popularizează un model şi în ţările vecine. Dar în Germania, spre exemplu, religia este obligatorie. Are două ore de studiu pe săptămână, părintele optează pentru ora de religie, dar cel care nu doreşte ora de religie obligatoriu trebuie să‑şi înscrie copilul la etică. Din această cauză cei mai mulţi părinţi optează pentru religie. Vorbim de un procent de peste 90% până şi în Germania. Stimulează astfel copilul cu o alternativă care este şi mai grea, mai dificil de învăţat. Normal că vrei să‑ţi înveţi copilul mai degrabă cu blândeţe, cu iubire, cu bucurie decât cu ceva rigid, prea intelectual şi sofisticat. Dincolo de toate acestea, tot acest demers nu a făcut decât să ne întărească, pentru că noi am învăţat că trebuie să îmbunătăţim nişte chestiuni, că trebuie revizuite nişte lucruri. Avem părinţi care nu sunt din acelaşi cult ca şi noi şi care sunt nefericiţi pentru că pruncii lor nu pot studia religia în care s‑au născut pentru că sunt prea puţini. Se pot găsi soluţii. Un profesor de religie este clar şi un cunoscător al Istoriei Religiilor. Astfel ar putea ajuta în sensul acesta, pentru ca acel copil de altă religie să poată sta în clasă, în loc de a sta pe hol sau afară când sunt minus 10 grade. L‑ar putea ajuta stimulând ceva la el, dându‑i un desen sau un element din zona internaţională sau de istorie, o chestiune care l‑ar interesa, pe care ar face‑o cu tot dragul.

 

A consemnat
Laurenţiu COSMOIU