Revista:

Mânăstirea Sfânta Cruce – Sinaxarul orădean

Untitled

De fiecare dată când ajungeam la Oradea îmi propuneam să merg şi la Mânăstirea Sfintei Cruci, despre care am auzit multe lucruri. Cele mai multe, de bine: că e o cetate ortodoxă la propriu (judecând după dimensiuni), că maicile sunt foarte harnice şi primitoare, că slujbele sunt după rânduieli, că sunt nu mai puţin de 150 de părticele din sfinte moaşte. Pe de altă parte, alţii amendează stilul amestecat, fără gust şi coerenţă vizuală atât de necesare unui ansamblu atât de ambiţios. Oricum ar fi, Sfânta Cruce îşi deschide larg braţele pentru toţi pelerinii care îi trec pragul…

 

Stilul „rustic” este prezent la Oradea

Era frig afară, frig de‑ţi clănţăneau dinţii. Un vânt subţire muşca din tot ce prindea: obraji, mâini, acumulatorii camerei foto. M‑ am învârtit puţin prin curtea imensă în aşteptarea maicii care îmi va călăuzi paşii prin sfântul locaş. Mda, cei care susţin că linia arhitectonică putea fi altfel aveau în parte dreptate. Nu te părăseşte senzaţia de bloc de beton, de masivitate inutilă, de lipsă de supleţe a formelor. Auster nu înseamnă totdeauna linia simplă şi elegantă. Auster poate fi, în anumite cazuri, precar, lipsit de gust sau de viaţă. Aici însă nu era vorba despre aşa ceva, mai ales că încercările candide ale maicilor de a „umaniza” cele trei laturi de beton armat îţi smulgeau un surâs… în plină iarnă. Ba o Maica Domnului pusă sub geamlâc, ba pietre de râu simulând un peisaj bucolic, ba o fântâniţă de ciment – în fine, întreaga recuzită a genului „rustic” se etala în curtea mânăstirii orădene. Totul s‑a schimbat însă odată cu venirea maicii Iustina, care m‑a preluat cu autoritatea ghidului care are o poveste deosebită. Şi dacă rezervele mele care ţineau de simţul estetic nu mă părăsiseră complet, în clipa în care am păşit în biserica mare lucrurile s‑au schimbat complet. Eram în plin Sinaxar!

Minunile de sub ochii noştri

Părticele din sfintele moaşte sunt aşezate în trei racle, iar fiecare raclă are prevăzute câte 50 de locuri. Astfel ne‑am închinat la Sfântul Mina, dar am aflat că lumea are evlavie deosebită şi la Sfântul Nectarie, vindecătorul de cancer – acesta fiind pus separat, într‑o raclă mare. „Şi la Sfântul Efrem cel Nou au evlavie oamenii, ne‑a încredinţat maica ghid, sunt sfinţii taumaturgi pe care i‑au descoperit acum, alături de Sfântul Luca al Crimeii, din moaştele căruia avem şi noi o părticică. Dar la Sfântul Nectarie în mod deosebit au evlavie credincioşii, mai ales că în prima săptămână când a fost adus au fost puse sfintele moaşte la altarul de vară, pentru că venea multă lume şi se închina. Să vedeţi ce s‑a întâmplat atunci: la un moment dat, au venit două tinere care îl aveau pe tatăl lor internat în spital în stare de inconştienţă, avusese un atac cerebral.
Ele, săracele, nu aveau o viaţă activă în biserică, dar au auzit că la mânăstire sunt aduse ceva sfinte moaşte şi au venit să se roage. Una dintre ele era foarte răscolită – probabil că era mai apropiată de tatăl ei – şi a stat mai mult la raclă şi a plâns, şi atunci maicile au început să discute cu ea şi i‑au recomandat să facă Acatistul Sfântului Nectarie la căpătâiul tatălui ei. Şi a făcut fata acest lucru timp de 40 de zile la căpătâiul bolnavului şi, spre surprinderea medicilor, omul şi‑a revenit! Dar nu numai că şi‑a revenit, însă primele cuvinte pe care le‑a spus au fost: «Sfântul Nectarie».
Asta ne demonstrează că el a auzit ce i se citea, chiar dacă era inconştient, pentru că el înainte nu ştia nimic despre Sfântul Nectarie. Ulterior, Sfântul Nectarie a devenit prietenul lui, ca să zic aşa, pentru că la aproape un an de la accident a venit pe picioarele lui – au urmat intervenţii chirurgicale, dar omul şi‑a revenit şi a mulţumit Sfântului Nectarie. Acum are o viaţă relativ activă, ca să spun aşa, îşi curăţă pomii, livada, are grijă de viaţa lui… S‑a schimbat un pic şi perspectiva dumnealui, a înţeles că vindecarea nu e numai la nivel trupesc, fiziologic, ci şi sufletesc. A înţeles că trebuie să ţină cont şi de prietenii pe care nu îi vede, dar care îl ajută. Asta s‑a întâmplat în 2013; atunci au venit şi moaştele”.

Tot de la maica Iustina am aflat că sunt oameni care vin şi pentru Sfântul Mina, dar că sunt mulţi care pur şi simplu se roagă în faţa sfintelor moaşte. „A fost o minune care s‑a petrecut efectiv sub ochii noştri la racla cu cele 50 de sfinte moaşte pe care le‑am primit de la Mânăstirea Bănceni, continuă maica ghid. În timpul verii, noi ţinem Sfânta Liturghie în altarul de vară şi oamenii mai vin şi se închină în biserică. Era chiar în timpul Sfintei Liturghii şi era o doamnă care avea o problemă de sănătate la mâna dreaptă, avea patru degete înţepenite în podul palmei.
Nu ştiu dacă făcuse sau nu tratament, dar mă gândesc că a încercat să se trateze. A ajuns la răcliţa cu cele 50 de sfinte moaşte – atunci nu era decât ea pusă în biserică, în urmă cu cinci ani –, a spus o rugăciune şi a purtat mâna pe deasupra sfintelor moaşte. Când a ajuns la capătul răcliţei, i s‑au deschis degetele. Eu eram la maica, la pomelnice – acolo, la intrarea în biserică – şi femeia a venit plângând să ne spună ce s‑a întâmplat. M‑ am simţit un pic… Doamne, a fost o minune chiar sub ochii mei şi eu unde eram?! Eu eram, aşa, cu capul pe acolo, prin cărţi… fără să văd exact momentul… Îmi pare rău că nu am luat atunci numele doamnei, însă cu fetele şi cu domnul care a avut ajutor de la Sfântul Nectarie ţinem legătura, în sensul în care ei vin încă la mânăstire”.

O istorie scurtă, dar promiţătoare

Sfinţirea bisericii mari a avut loc în 2007, însă piatra de temelie a fost pusă în anul 1994, iar cu doi ani înainte (în 1992) s‑a înfiinţat mânăstirea, chiar la iniţiativa Preasfinţitului Vasile Coman. Biserica mică – un monument istoric – a fost adusă aici în 1993 din satul Corbeşti, judeţul Bihor, însă ea nu mai funcţiona ca biserică. De ce? Deoarece în 1991 a avut loc o furtună puternică în satul Corbeşti care a distrus biserica şi ea a stat aşa, ca o grămadă inutilă de lemne, timp de doi ani, sub zăpezi, sub ploi. S‑a pierdut atunci pictura interioară, dar exteriorul s‑a păstrat în mare parte, s‑a păstrat portalul, s‑a păstrat masa sfântului altar, s‑au păstrat uşile diaconeşti. „A fost, probabil, şi perioada aceea confuză, când oamenii nici nu au mai vrut să aibă biserică din lemn şi au făcut biserică de zid – mai ales că s‑au speriat, îşi continuă maica povestea care mă interesa deja în cel mai înalt grad, eu însumi fiind fascinat de valorile tradiţionale ale artei lemnului din Nordul României. Întâmplarea a fost destul de tulburătoare. Tot satul era la o înmormântare pe deal, inclusiv preotul, iar în biserică nu era decât clopotarul. A început furtuna. Ei, prima dată a fost dislocată turla bisericii. Omul a rămas cu funia în mână şi a avut timp să iasă din biserică, pentru că în următoarele minute a zburat biserica cu totul de pe tălpi. A fost ca un uragan! Oamenilor le ieşeau covoarele pe geamuri, aşa tornadă a fost…”, îşi încheie maica uimitoarea relatare. Biserica „zburătoare”, aidoma poveştii Vrăjitorul din Oz, este plină de şarm şi conţinut duhovnicesc. Ea stă pe un tăpşan, faţă în faţă cu biserica mare, din zid, impunătoare prin dimensiuni, dar şi prin pictura exterioară – lucru mai puţin obişnuit în această parte a ţării.
Important este dialogul între culturi, între tradiţii, între perioade istorice. Dar şi mai important este faptul că sufletul credinciosului are de unde alege calea spre Dumnezeu. Că va fi un drum pietruit, că va fi unul podit cu lemn, că icoana la care se roagă plânge sau nu, că sfintele moaşte fac minuni punctuale sau îndelung aşteptate – toate astea ţin de Pronie şi de inima omului. Care inimă poate muta munţii din loc cu suspinul ei ori poate înmuia chiar vrerea Domnului din Cer. Şi Sfânta Cruce din Oradea este locul potrivit de lansare a tuturor cererilor către Cel Preaînalt. Căci Crucea asta este: scut şi praştie, adăpost şi lumină, jertfă şi răscumpărare.

 
Răzvan BUCUROIU