Lumea Credinței nr. 4 (153), aprilie 2016

LC 153

EDITORIAL  –  UN GEST NEBUNESC DE IUBIRE

Pe Arhiepiscopul Casian îl ştiu de multă vreme. Parcă dintotdeauna. Dar de fiecare dată mărturisesc faptul că mă surprinde. Vorbeam cu el telefonic chiar la începutul Postului Mare, despre una, despre alta… Mai ales despre Maria, fetiţa mea, la a cărei suferinţă ierarhul gălăţean a participat empatic. Aşa se face că mi‑a spus, cu mult curaj şi fără „tact” (adică pe şleau, cum se cuvine a vorbi oamenilor credinţei), că suferinţa Mariei, dar şi însănătoşirea ei, se leagă nemijlocit de starea legăturii cu Dumnezeu a celorlalţi, a părinţilor mai ales. Da, toate se leagă cu fire nevăzute şi trebuie să ai un radar duhovnicesc foarte fin să poţi naviga printre obstacole – reale sau închipuite – şi să ieşi la limanul unei înţelegeri corecte a situaţiei. Mai ales când e vorba despre un copil…

Schimbând registrul şi trecând la cuvenitele urări în avans – ziua lui de naştere era 18 martie –, Casian Crăciun mi‑a spus un lucru care m‑a surprins – ca o constantă a relaţiei noastre… „Ce v‑aţi dori de ziua dvs.?”, îl întreb. „Frate, de ziua mea te rog să faci următorul lucru: te duci şi strângi tare în braţe un bătrân singur sau un copil orfan. Şi dacă faci asta sincer, cu căldură, pe mine să ştii că mă strângi, căci mă regăsesc în aceşti necăjiţi ai vieţii; pe ei trebuie să‑i avem tot timpul la piept. De altfel, revista frăţiei tale ar trebui să o orientezi mai mult către aceste subiecte, de asta e multă nevoie acum!”. Da, omul m‑a surprins din nou cu realismul aprecierii, care ar trebui să fie nota definitorie a Bisericii noastre. Şi are dreptate: bătrânii şi copiii – ceea ce am fost şi ceea ce vom deveni, trecutul şi viitorul, înţelepciunea şi gingăşia, echilibrul şi entuziasmul –, pe acestea trebuie să le ocrotim, să le avem la piept. Mai ales când bătrânul e singur, iar copilul orfan.

Cu atât mai mult acum, în Postul Mare, trebuie să ne arătăm faţa luminoasă, e vremea când putem face orice act de iubire, cât de excentric, cât de insolit, cât de spectaculos, căci „e scuzabil” în ochii celorlalţi. Căci, pe lângă „nebunia” Învierii, cu ce altceva mai pot fi surprinşi semenii noştri?!

Răzvan BUCUROIU

Articole asociate: