Revista:

La înveşnicirea părintelui nostru, Neonil arhimandritul, stareţul Frăsineiului (21 octombrie 1922 – 13 martie 2016)

Untitled

A trecut la Domnul şi avva Neonil Ştefan, iar înmormântarea lui mi‑a adeverit (încă odată!) că, dacă vrei să ai slavă, trebuie s‑0 dispreţuieşti toată viaţa. Căci aşa a petrecut şi s‑a nevoit avva Neonil, egumenul cu cea mai lungă ascultare de stareţ – 57 de ani! – până la ultima suflare, într‑o mare simplitate şi smerenie. Pentru aceasta, socot că şi Dumnezeu l‑a slăvit într‑o zi de martie (16), A.D. 2016, pe ultimul său drum pământesc: de la biserica mănăstirii până la cea din cimitirul Frăsineiului, lângă care a fost şi îngropat.

A fost atâta pace şi har la înmormântarea părintelui Neonil încât n‑am putut să nu mă gândesc că… mi‑aş dori şi eu aşa o plecare la cer (dea Domnul!)! Doar la despărţirea de părintele Iustin Pârvu a mai fost atâta tihnă în inimile oamenilor încât, dacă nu‑ţi aduceai aminte că a murit avva, nu simţeai că te afli la o înmormântare.

Au venit mulţi bărbaţi să‑şi ia rămas bun de la „părintele nostru Neonil Ştefan, arhimandritul”. De fapt, numai bărbaţi (cam o mie de suflete), căci femeile n‑au voie să treacă de legământul Sfântului Calinic. Între aceştia şi cinci episcopi: pe lângă Arhiepiscopul Varsanufie al Râmnicului, mitropoliţii Olteniei – IPS Irineu Popa – şi Ardealului – IPS Laurenţiu Streza – au ţinut să fie, alături de PS Nicodim al Severinului şi PS Emilian Lovişteanu, la înmormântarea celui mai îndelung stareţ al mănăstirii Frăsinei. N‑au lipsit din Frăsinei nici exarhii: Vartolomeu, egumenul Coziei, Ioachim Pârvulescu, stareţul Lainiciului, şi Visarion Neag, stareţul mănăstirii Crişan din episcopia Hunedoarei. De la Pătrunsa venit‑au monahii însoţiţi de stareţul lor, ieromonahul Varsanufie Gherghel şi de părintele Valerian Pâslaru; de la Stânişoara, egumenul Laurenţiu, iar de la Turnu l‑am văzut pe părintele Damian. Pentru binecuvântate pricini părintele Pahomie din valea Aydinului n‑a putut veni; aşijderea şi mulţi alţi monahi athoniţi; dar l‑am zărit totuşi la înmormântare pe părintele Porfirie Aghioritul (cel care cunoaşte toate plantele – de leac şi fără – Athosului şi face o miere foarte bună prin părţile Hilandarului). Bineînţeles că a fost mulţime de monahi pe care nu‑i cunosc, ori am uitat să‑i pomenesc (şi‑i rog să mă ierte!), dar şi sute de mireni care au venit din toate colţurile ţării ca să‑l petreacă pe ultimul drum pe avva Neonil.

Pentru că rar mi‑a fost dat să văd episcop plângând la aducerea aminte a unui monah, dar şi pentru că a grăit frumos despre avva Neonil, m‑am gândit că bun lucru este a şti ce a zis mitropolitul Olteniei în acea zi de tristeţe pentru călugării Frăsineiului (şi nu numai):

„Vreme de de mai bine de jumătate de veac”, părintele Neonil s‑a îngrijit de mântuirea sufletelor din obştea Frăsineiului. „Dintre cei care au urmat în valul al doilea – pe care i‑a îndrumat părintele Neonil – nu mai suntem decât trei. Evident, aşa cum spunea şi părintele stareţ în cuvântul lăsat de el, cei dinainte au trecut. Despre ei ne vorbea părintele totdeauna” şi ne spunea că pe toţi „i‑a dus la groapă şi că tare îi e frică că, la sfârşitul vieţii (sale), va trebui să dea socoteală de fiecare în parte. Noi suntem convinşi că viaţa părintelui a fost un model şi că tot ceea ce am învăţat, din viaţa sa personală am învăţat, cât şi din cea de stareţ al acestei sfinte mănăstiri.

L‑a rânduit Dumnezeu aici în vremuri tulburi. Vremuri destul de grele, când a fost nevoit să ia nişte hotărâri importante pentru mănăstirea noastră şi, numai harul lui Dumnezeu l‑a ajutat ca să păstreze acest loc aşa cum este astăzi. Săgeţile înveninate ale multora şi, mai ales, viclenia diavolului, au pus la încercare viaţa lui – a părintelui şi a vieţuitorilor din această sfântă mănăstire – când, în confruntări directe aş zice, cu satana, Sfântul Calinic, părintele şi cei din obşte au biruit.

Aşadar moartea şi viaţa: două elemente pe care le trăim cu fiecare zi. În fiecare zi murim câte o zi. Trebuie să trecem într‑o altă zi şi lăsăm în urmă timpul care s‑a scurs, fără să ne mai întoarcem vreodată asupra lui. Părintele a primit de la Dumnezeu o vârstă (94 de ani), vârstă mai mult decât a psalmistului, căci ce este mai mult de optzeci de ani, este osteneală şi durere. Aceşti ani i‑a trecut (şi petrecut) cu multă râvnă şi multă dragoste. Se bucura de cei care veneau în mănăstire şi se‑ntrista foarte de cei care plecau. (Vreau să zic, de cei care plecau din viaţa călugărească). Ne purta însă o iubire pe care şi‑o manifesta numai înlăuntrul său. În exterior nu lăsa să se vadă că are o aşa de mare dragoste pentru toţi. Arăta prin aceasta că este un părinte pilduitor şi că e bine să te nevoieşti, e bine să te sileşti, ca să fii totdeauna mângâiat nu de o mână pământească ci de cereasca mână a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Sfântului Calinic. Spre aceştia ne îndemna părintele întotdeauna să alergăm în pravila şi ascultarea noastră.

Evident că mănăstirea a trecut de pe un vârf pe altul. Cu multe văi şi cu multe abisuri. Dar, în ciuda acestor vârtejuri, s‑a păstrat – aşa cum este ea cunoscută – ca Athos al românilor, şi pildă de urmat a multor călugări. Noi, în aceste momente, nu facem decât să‑i mulţumim lui Dumnezeu… că ni l‑a lăsat (pe părintele Neonil) până acum şi că l‑am avut întotdeauna… ca un mare rugător pentru noi… Dumnezeu să‑l odihnească şi să‑l aşeze cu drepţii în cer! Amin!”. (Am transcris cu puncte de suspensie acolo unde IPS Irineu… a plâns, grăind cu dragoste despre avva Neonil!).

Pe Întâistătătorul Ardealului, ÎPS Laurenţiu, l‑am întrebat de ştie vreo întâmplare cu avva Neonil şi m‑am bucurat de răspuns: multă vreme a umblat părintele stareţ cu jalbe, ca să recapete pământurile şi pădurile mănăstirii. Şi s‑a nevoit mult pe la tot felul de birouri şi şefi comunişti care degeaba îl purtau pe drumuri pentru că, de fapt, nu voiau să‑i dea înapoi nimic din averea mănăstirii. Şi s‑a întâmplat că a făcut multe drumuri la un şef mare, care mereu îl scotea afară din biroul său. Mâhnit, părintele stareţ a făcut rugăciune cu post împreună cu toată obştea şi apoi, într‑una din dimineţi, s‑a dus cu noaptea‑n cap la oraş şi a intrat în biroul acelui director mai înainte de a veni el şi secretara la muncă. Când a intrat în încăpere şi a dat cu ochii de el, directorul acela i‑a spus ironic secretarei: „Ai lăsat geamul deschis şi a intrat praf în biroul meu!”. Atunci părintele Neonil i‑a spus: „Eu sunt praful!” – şi a plecat. N‑a trecut însă săptămâna şi acelaşi director a trimis pe cineva la mănăstire rugându‑l – cu disperare! – pe părinte să vină repede la biroul lui ca să‑i facă actele şi să ia înapoi pădurile Frăsineiului! De ce? Pentru că deja muriseră în acea săptămână vreo trei dintre cei care le aveau în stăpânire, unul plecase de acasă fără să se ştie unde, iar un altul era internat în spital! „Şi uite aşa s‑a ales… praful!” – a zis cu înţelepciune IPS Varsanufie, ascultându‑l şi el pe IPS Laurenţiu.

Că în sufletele smerite se odihneşte Dumnezeu se vede şi dintr‑aceea că părintele Neonil şi‑a cunoscut dinainte sfârşitul: cu o săptămână mai devreme de plecarea sa către cele cereşti, el şi‑a chemat ucenicul, pe părintele Antim (fostul frate Alexandru), şi i‑a înmânat Cuvântul său autobiografic către obşte care să fie citit fraţilor în Duminica iertării, când el… nu va mai fi printre cei pământeşti! (Textul acestui emoţionant şi pilduitor Cuvânt va fi publicat integral – şi în exclusivitate – în Lumea monahilor din aprilie).

Eu cred că, fiind atât de smerit, părintele Neonil nu şi‑a cunoscut toate virtuţile sale şi că multe din ele doar de acum înainte vor ieşi la iveală. „A fost un om de rugăciune şi de aspră nevoinţă călugărească, păstrător al canoanelor Bisericii, dar şi un bun chivernisitor al mănăstirii sale” – cum bine spunea despre el, ÎPS Varsanufie. Acum, pentru o vreme, greaua ascultare a egumeniei Frăsineiului a căzut în seama unui alt mare rugător: blândul părinte Ioanichie Popescu. În vremea asta, avva Neonil, poartă de grija Frăsineiului din porţile raiului..

Dumnezeu să‑l odihnească şi cu drepţii să‑l numere!

George CRASNEAN