Revista:

Procesiunile de la Ierusalim în Săptămâna Patimilor

Untitled

Fiecare clipă trăită în Ţara Sfântă este o binecuvântare care durează şi dincolo de prezent. Ierusalimul în floare este o nesfârşită cale spre veşnicie. Dacă ai bucuria să ajungi în cetate în Săptămâna Patimilor, trăieşti momente care sunt aproape imposibil de redat în cuvinte. Fiecare zi îşi are rânduiala ei, fiecare clipă îşi are locul ei în sufletul însetat de creştinească imensitate spirituală. De la Florii şi până la procesiunea din Vinerea Mare, fiecare zi are semnificaţia ei, Evanghelia ei, iar vineri seara se pecetluieşte Sfântul Mormânt, se sting cele 80 de candele, după care urmează un timp de rugăciune în tăcere, când atât clericii, cât şi pelerinii se retrag, la uşa mormântului rămânând aproape o zi şi o noapte doar gărzile şi poliţia de pază. Şi toată lumea aşteaptă cu evlavie pogorârea Sfintei Lumini.

Pe urmele Mântuitorului

Toată perioada Postului Mare este marcată de slujbe deosebite şi tot felul de alte evenimente creştine, care amintesc de patimile la care a fost supus Mântuitorul Hristos. Credincioşi veniţi din lumea întreagă se unesc în rugăciune, mulţimea primind cu evlavie harul care se cerne peste întreaga cetate. Creştinii armeni, romano‑catolicii, grecii ortodocşi, copţii, etiopienii şi sirienii se înfrăţesc întru primirea cu evlavie a sărbătorii Învierii Domnului. Biserica Învierii este cel mai căutat lăcaş de închinare, dar până să ajungi acolo trebuie să străbaţi străduţele mici şi întortocheate ale cetăţii, ceea ce în aceste zile nu este tocmai uşor, datorită furnicarului de oameni, care mai de care mai curioşi şi mai emoţionaţi. Chiar dacă Via Dolorosa s‑a transformat, din păcate, într‑un adevărat bazar, cel care simte creştineşte păşeşte cu fiori pe pietrele acelea cubice, de dimensiuni foarte mari, care la fiecare pas îţi transmit emoţia ca nu cumva tu, simplu muritor, să păşeşti pe locuri atinse de Însuşi Mântuitorul. Eu m‑am cutremurat, şi dacă până în momentul acela relaţionasem cu toată lumea, era pentru întâia oară când am simţit nevoia să tac. Şi aşa am parcurs tot Drumul Crucii, gândind la nevrednicia păcatelor de‑o viaţă şi la mărinimia lui Dumnezeu, Care, în nemărginita Lui bunătate, m‑a binecuvântat cu bucuria de păşi pe urmele Mântuitorului Hristos.

Procesiunile rememorează ultimele zile din viaţa lui Iisus

Dacă la slujbe cu greu te poţi strecura în biserică în această perioadă, datorită aglomeraţiei, procesiunile sunt mai accesibile şi au o încărcătură emoţională la fel de mare. De fapt, cred că la Ierusalim am văzut cele mai impresionante şi mai grandioase procesiuni, acestea fiind legate în principal de viaţa Mântuitorului. Dar, de departe, cele mai frumoase procesiuni sunt cele din Săptămâna Mare şi asta se întâmplă încă din primele secole creştine. Dintotdeauna, locuitorii cetăţii au readus în procesiuni ultimele zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului, cu toate patimile prin care a trecut. Impresionant este modul în creştinii se opresc în fiecare dintre aceste locuri într‑un popas de meditaţie şi rugăciune. Procesiunile Săptămânii Patimilor încep cu cea de la mormântul lui Lazăr, în sâmbăta de dinaintea Floriilor. În dimineaţa de ajun al praznicului, după oficierea Sfintei Liturghii, toţi creştinii pornesc în procesiune spre Mânăstirea Sfântul Lazăr. Aşezământul monahal este situat chiar pe locul în care poposea Mântuitorul Hristos, cu ucenicii Săi, mânăstirea fiind zidită pe vatra casei în care au vieţuit Maria şi Marta. Procesiunea din ziua de Florii culminează cu Sfânta Liturghie. În toată cetatea Ierusalimului atmosfera este de o coloratură impresionantă, şi la propriu şi la figurat. Pe lângă veşmintele cernite ale preoţilor şi călugărilor, pelerinii poartă eşarfe albe, galbene, roşii şi din marea aceea de oameni răsare o altă mare de crengi de finic sau de salcie.

Procesiunea Drumului Crucii

În seara din Joia Mare, creştinii se reunesc în procesiunea care are punctul de plecare la Pretoriu. Înaintea procesiunii, Patriarhul Teofil al III ‑lea al Ierusalimului, alături de un sobor de preoţi, oficiază slujba de Vecernie, într‑o bisericuţă care se află chiar deasupra peşterii în care a fost închis Mântuitorul înainte de a fi judecat şi condamnat la moarte. După Vecernie, toţi cei de faţă pornesc într‑o procesiune care urmează întocmai Drumul Crucii. În fruntea procesiunii merg arhiereii, înveşmântaţi în doliu, soborul acestora purtând pe braţe o cruce imensă de lemn, asemenea Crucii Răstignirii. Dacă în procesiunea Floriilor, toată lumea purta în mâini salcie şi finic, de data aceasta mlădiţele verzi au fost înlocuite cu cruci. Toţi creştinii poartă în mână o cruce, să nu mai vorbim de cei care s‑au nevoit cu cruci enorme din lemn masiv! Indiferent din care unghi priveşti, este cu neputinţă să nu zăreşti o cruce, fie ea cât de mică. Am văzut chiar mănunchiuri de cruci, purtate cu mare evlavie de creştini. Cu încărcătura celor 14 momente de rugăciune, la fiecare din cele 14 opriri unde se citeşte din Sfânta Evanghelie, peste tot simţi povara gândului că Mântuitorul Şi‑a purtat tocmai crucea pe care avea să fie răstignit. Tot acest convoi pare că nu se mai termină, iar întunecatul drum al durerii este acum mângâiat de pâlpâitul lumânărilor purtate în mâinile tremurânde ale participanţilor la procesiune. În această stare de tristă aducere aminte, convoiul clericilor şi pelerinilor continuă procesiunea spre Golgota. Aici se regăseşte întocmai taina morţii jertfelnice a Mântuitorului Hristos, exact cum a surprins‑o părintele Dumitru Stăniloae: „El (Hristos) a primit moartea ca act ultim al supunerii voii Sale omeneşti lui Dumnezeu Tatăl, nu pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna, spuneam că El e în veci în starea de jertfă în faţa Tatălui. Iar puterea acestei stări ne‑o comunică şi nouă, unindu‑Se cu noi în dumnezeiasca Euharistie, pentru ca murind cu noi şi în momentul morţii noastre să nu ne fie moartea spre moarte, ci trecere la viaţă, spre identificare deplină a voii noastre cu voia Tatălui, cum a fost şi moartea Lui”.Din curtea bisericii Sfântului Mormânt, pelerinii se retrag, făcând loc clericilor care urcă şi înfig Sfânta Cruce în stânca Golgotei, chiar în locul în care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Toată suflarea se cutremură, exact aşa cum înălţător se spune în Triod: „Când Te‑ai răstignit, Hristoase, toată făptura văzându‑Te s‑a cutremurat; temeliile pământului s‑au clătinat de frica puterii Tale, luminătorii s‑au ascuns, şi catapeteasma Templului s‑a rupt; munţii s‑au cutremurat şi pietrele s‑au despicat…”. Momentul culminează cu citirea Evangheliei Răstignirii  Domnului.

Procesiunea Prohodului Domnului

Procesiunea din Vinerea Mare este o adevărată mare de tristeţe, cu feţe înlăcrimate şi priviri răvăşite de nerăbdare, creştinii venind în întâmpinarea Sfintei Lumini. În prejma lumânărilor se desluşesc întocmai aceste chipuri întristate de înfiorătoarele patimi pe care Hristos Domnul le‑a îndurat „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Patriarhul Teofil al III ‑lea al Ierusalimului şi a toată Palestina, alături de arhierei, clerici şi credincioşi din lumea întreagă, se reunesc în locul cel mai venerat de pe pământ. Clericii pornesc din faţa Sfântului Mormânt, înconjoară baldachinul, urcă la Golgota, se închină aici, apoi coboară, înconjoară biserica Învierii, se închină din nou la locul unde a plâns Maica Domnului, apoi cortegiul se opreşte la Piatra Ungerii, peste care se aşterne Sfântul Epitaf, se cădeşte, se zice ectenia mică şi se continuă Prohodul. După terminarea Prohodului, slujitorii se aşează în faţa Sfântului Mormânt şi continuă slujba Utreniei. Sfânta Evanghelie referitoare la pecetluirea Sfântului Mormânt (Matei 27, 62‑66) se citeşte chiar în faţa uşii de la intrarea în Mormântul Domnului. În jurul orei trei, după slujba Prohodului, se miruiesc toţi pelerinii, iar feţele tuturor arată într‑un chip cum numai acolo am văzut.

La sfârşitul Utreniei, se controlează interiorul Sfântului Mormânt, ca nu cumva să fie vreo sursă de foc în interior. Se sting apoi toate cele 80 de candele din interior şi se sigilează ambele uşi ale Sfântului Mormânt cu sigilii de ceară şi pânză albă aşezate cruciş. Fiecare delegat îşi pune parafa pe sigiliul Bisericii sale, după care nu se mai poate intra la Sfântul Mormânt până în seara Sâmbetei Mari, când vine Sfânta Lumină.

Mariana BORLOVEANU