Revista:

Rugul aprins din Suedia

Untitled

Veniseră acolo, în acea însorită şi atipică zi de sfârşit de februarie, şi nu le venea să creadă ce vedeau. În ţara lor, în oraşul lor, pe malul întinsului lac de‑abia dezmorţit dintre gheţuri, într‑o limbă caldă, meridională, sute de oameni se rugau Domnului. Oficialităţile locale suedeze din Jonkoping – căci despre acest oraş e vorba – erau pur şi simplu uluite. Fast, culoare, cântare, bucurie! Costume tradiţionale româneşti aprinse de soarele scandinav proaspăt sculat din somn, odăjdii bizantine, cântări liturgice ca în rai – bucurie necondiţionată. „Ce poate fi aceasta?”, se întrebau suedezii, din priviri, unul pe altul. Păi, ce să fie? Românii care îşi laudă Creatorul, în propria lor biserică!

Destinul răsăritean al bisericuţei de pe malul lacului

Stâlp de lumină taborică, rug aprins, nou tabernacol al poporului în exil – asta e biserica românilor de pe malul splendidului lac Vattern, situată într‑un cartier nou, exclusivist, din Jonkoping. Biserica – aparţinând iniţial cultului protestant – este adorabilă. Ca un chivot simplu, cu linii elegante, în volume perfect echilibrate, de o sobrietate abia ţinută în frâu de morocănoasa etică post‑Luther, dar şi cu o solară, exuberantă poftă de viaţă liturgică, a fost scoasă la lumina Răsăritului („a văzut Lumina cea adevărată”!) printr‑un efort extraordinar. Mica turmă ortodoxă de aici, formată în special din românii care au emigrat înainte de 1989, dar şi dintr‑o puternică şi închegată comunitate a românilor din Banatul Sârbesc, a reuşit să cumpere această bijuterie de care suedezii nu se mai foloseau. Ridicată la sfârşitul secolului al 19‑lea, biserica aceasta a fost totodată şi casa de alinare a copiilor orfani de aici, iar în jurul ei sunt zeci de morminte micuţe ale copilaşilor care au murit de diferite boli, cei mai mulţi din pricina unei epidemii grave de la începutul secolului 20. Pietrele funerare mici, sub care zac trupurile plăpânde, înconjoară biserica de pe malul lacului, iar în sclipirile soarelui scandinav, în acel început timid de primăvară boreală, hora morţii premature nu mai avea nimic tragic în ea. Liturghia multaşteptată de răposaţii cei din veac înveşmânta totul în aerul ei nepământesc, eteric, volatil. Era vremea păcii, era ceasul bucuriei.

Liturghie cu credite de nevoi personale

Dar pentru a ajunge aici, ce efort, ce trudă! Au alergat bieţii oameni în sus şi în jos, de‑a lungul şi de‑a latul Suediei, al României şi pe unde or mai fi fost…? Bănăţenii aceştia, fie că sunt din România ori din Serbia, sunt un neam foarte tare. Nimic nu‑i încovoaie, ba parcă opreliştile îi fac şi mai dârzi, şi mai motivaţi în a depăşi obstacolele puse în cale. În frumoasa casă a unuia dintre ei am tras şi eu peste noapte, la Petru din Banatul Sârbesc, ajuns în Suedia la sfârşitul anilor ’60… Din primele cuvinte îţi dai seama că determinarea lor e mare şi faptul că au o biserică numai a lor, în atmosfera de indiferenţă religioasă a Nordului, se datorează acestui fel de a fi: tare ca piatra! Şi în ale vieţii, şi în ale credinţei. Am aflat, bunăoară, că unii din ei au făcut credite la bancă pentru a plăti preţul de achiziţionare a locaşului. Câţi dintre noi am face asta, mă întreb? Mai ales când, în ţară străină fiind, ai „luat‑o de la lingură”, iar scopul traiului în diaspora este tocmai acesta: o relativă bunăstare… Or, tu faci credit nu pentru casa ta, ci pentru Casa Domnului. Ce Oameni!

E drept, au fost motivaţi de preotul lor paroh, părintele Ovidiu‑Teodor Băncilă, reşiţean de obârşie, care a coborât acum nouă ani pe aeroportul din Stockholm având în bagaje doar… obiectele liturgice. Atât. Nimic altceva nu mai conţineau valizele preotului, astfel încât vameşii au fost foarte contrariaţi. „Apoi, dacă am cu ce sluji, sunt ca acasă, ce‑mi mai trebuie alte lucruri?”, spune cu înţelepciune preotul din Jonkoping, amintindu‑şi cu nostalgie de începuturile vieţii în diaspora. Oricum, părintele Băncilă (şi familia lui) s‑a integrat perfect în societatea de aici, însă duminica şi la marile praznice se schimbă calimera! Redevine român 100%, ba chiar peste, aleargă după toate oile cele risipite şi le aduce în staulul unde le aşteaptă Adevăratul, Singurul şi Bunul Păstor. Şi ele vin cu drag, cu bucurie. Acum, că ştiu că au o casă numai a lor, sentimentul de împlinire este minunat. La fel, comunitatea întreagă ştie că are stâlpul de care se agaţă în şuvoiul vieţii. Ştie că orice încercare ar primi, biserica lor îi aşteaptă cu braţele deschise. Şi nu numai liturgic, ci şi ca implicare socială, ca set complet de relaţii şi de relaţionare cu mediul suedez, cu autorităţile, cu angajatorii etc. Biserica este o interfaţă între români şi noua lume în care au ales să‑şi ducă viaţa. De aceea este foarte important, esenţial aş spune, ca parohiile româneşti din diaspora să fie ajutate masiv de statul român. Acolo sunt peste trei milioane de oameni, care nu au alt liant şi nu au altă sursă de regenerare identitară decât aceste parohii! De la slujbe la masa de obşte, de la jocul împreună al copiilor până la găsirea unui loc de muncă – toate aceste lucruri se fac în parohiile româneşti.  Vorbim adesea vrute şi nevrute despre poporul evreu, dar ţineţi cont că după două milenii de exil pe toată suprafaţa pământului, evreii au rămas tot evrei. Cine i‑a ţinut laolaltă? Sinagoga. Vom putea oare spune, după două sau trei generaţii de exil continuu, că românii vor mai fi români? Nu ştiu, tare mă tem că nu prea… Dacă însă ţinem focul acestor parohii aprins cu „combustibil” identitar din ţară atunci da, avem mari şanse să spunem că în lume mai trăiesc şi alte milioane de români!

Mai aducem ca argument şi faptul că la sfinţire au venit români de la mari distanţe, din Norvegia şi Danemarca, de pe tot cuprinsul Suediei, care e o ţara foarte întinsă… Cu familii, cu copii mici, cu maşini, pe feriboturi, cu trenul, care cum a putut. Dar de ce s‑au mişcat oamenii aceia sute şi sute de kilometri? Pentru a fi împreună, pentru a lua o porţie zdravănă de har divin şi românism. Pe acesta din urmă l‑au luat pe pâine, concret, la masă, unde s‑au cântat frumoase pricesne şi cântece patriotice. Nimic sfidător, nimic ieşit din scară, din bunul‑simţ. Totul cumpătat şi cumpănit – ce mai, o zi perfectă!

Trei vlădici

Bucuria zilei de 28 februarie a fost dată şi de prezenţa la sfinţirea bisericii a trei vlădici: Andrei, Mitropolitul Clujului, Serafim, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord, şi Macarie, Episcopul Scandinaviei. O descindere arhierească de zile mari, un desant haric cum n‑a văzut mica aşezare suedeză vreodată! Fiecare Episcop cu felul lui de a fi. Fiecare cu modul lui de a se purta, de a sluji, de a predica. Însă toată triada ierarhicească a relaţionat cu oamenii cu mare bucurie, mai ales vlădica Serafim, care a găsit o comunitate cu totul şi cu totul schimbată – în bine, evident. S‑au topit, odată cu venirea aici a Episcopului Macarie, aisbergurile neîncrederii, ale (auto) izolării, ale suficienţei unei slujiri. Gata, e vremea entuziasmului, a redescoperirii releelor comunitare, a iubirii nefăţarnice, a sincerităţii. Carte deschisă este acest Macarie, în cuprinsul căreia nu există cuvântul „vicleşug”. Şi cu ce câştigi cel mai uşor pe oameni? Cu sinceritatea şi cu exemplul personal. Aceste două atuuri pot face diferenţa între un conducător (fie el şi religios) iubit şi ascultat, iar Episcopul Nordului le are din plin. Îl iubesc oamenii? Cred în el, ca slujitor al lor? Da, răspunsul este, de departe, pozitiv.

Şi cuvântul cald al Mitropolitului Andrei Andreicuţ a mişcat inimi. Ardeleanul din el a rezonat la ideea de despărţire de casă, de umblet printre străini. Graiul molcom, aşezat, pildele şi teologumenele ierarhului clujean şi‑au găsit repede calea spre inima oamenilor.

Oricum, lecţia din diaspora e extrem de clară: nimic, dar absolut nimic nu se poate construi de unul singur, cu spatele la ceilalţi sau în frondă cu comunitatea din care faci parte. Spre deosebire de viaţa din ţară, aici oamenii sunt „condamnaţi” la a sta împreună, iar acest lucru le prieşte. Căci numai împreună pot ridica ziduri, pot face comunităţi, se pot bucura de belşugul muncit, îşi pot alina dorul de ţară, de cei dragi. Iar biserica este locul unde totul se poate, totul este permis, în numele Domnului Vieţii, al libertăţii şi al firescului – atât de râvnit în ţărişoara de unde tocmai au fost extraşi de vremurile nebune pe care le trăim.

Răzvan BUCUROIU