Lumea Credinței nr. 4 (165), aprilie 2017

coperta LC 165 aprilie_2017

EDITORIAL – MARȘUL VIEȚII PRIN ÎMPĂRĂȚIA MORȚII

Au lătrat, au hămăit, au mârâit, au ţipat, au înjurat. Au făcut să curgă jignirile şuvoi, lăturile au invadat strada, graffiti au colorat trotuarele, pereţii bisericilor au fost mâzgăliţi cu roşu, cu înscrisuri obscene. În esenţă: popii ar trebui stârpiţi, creştinii amuţiţi sau exilaţi şi copiii ucişi în burta mamelor. Numai aşa ar fi pace şi progres. Numai aşa – cu acest preţ – ţara ar merge bine şi umanitatea întreagă s‑ar elibera de obscurantismul bisericesc, de „tradiţiile lu’ peşte”…

Nu, prieteni, scenele nu sunt dintr‑un film de arhivă din anii ’50, după instalarea bolşevismului în România. ci ele sunt surprinse acum câteva zile pe marile bulevarde din centrul Bucureştiului. Să fie o parte din tinerii frumoşi şi liberi care, după ce solicitaseră acum un an şi ceva demisia Patriarhului, recidivează nedorit escaladând conflictul dintre mentalităţi, generaţii, şi modurile de a ne reprezenta lumea? Nu‑i vorbă că nici aşa‑zişii patrioţi din clasa politică (mă uit acum în ograda stângii de la putere, „creştinate” cu bagheta magică, peste noapte) nu s‑au înghesuit să pledeze pentru valorile la care numai Biserica mai ţine în ţara asta. Stimaţi politicieni, România s‑a refugiat în Biserică, acolo şi numai acolo mai poate fi ea întâlnită. Poporul român, pe care progresiştii îl învaţă de toate şi pe care aceştia l‑ar vrea peste noapte schimbat, modificat, auto‑exilat, suspendat, teleportat etc., numai „locului să nu se mai ţină” – vorba lui Eminescu, alt încurcă‑lume! –, ei bine, poporul român a ajuns repetentul istoriei recente, retardatul lumii civilizate, steaua ciobită din drapelul Uniunii Europene. Acest nomina odiosa al etosului progresist s‑a refugiat pe unde apucă, la poalele altarelor şi sub omofor, ca în vremuri de restrişte. Reacţie firească, de vreme ce lumea de afară îţi vânează cu tenacitate furioasă sufletul şi identitatea. În cine să mai ai încredere? Pe cine să te mai bizui? Câtă vreme oamenii politici au agende diferite de ale norodului, iar intelectualii secularizaţi îl caută savant la numărul de dinţi… Unde să‑ţi mai îndrepţi privirea?!

De fapt, Marşul pentru viaţă organizat în aproape 290 de localităţi din România şi Basarabia de către Asociaţia „Studenţi pentru viaţă” a reaprins disputele şi a încins spiritele înaintea Referendumului pentru modificarea constituţiei. De respectiva consultare populară progresiştii se tem ca dracul de tămâie, pentru că acest act ar produce efecte concrete. Şi atunci, tot ce cade în incidenţă cu Biserica şi valorile ei trebuie terfelit, maculat, discreditat, pentru
că această instituţie este tot ce a mai rămas viu în interiorul graniţelor României. Restul au sucombat, pe rând, fie din interior, fie ajutate puţin… Banca Naţională parcă mai dădea semne de stabilitate încăpăţânată, dar atacurile relansate asupra Guvernatorului arată că o nouă ofensivă este pe cale de a începe. Desigur, şi Mugur Isărescu a dat cu subsemnatul la Securitate, dar pentru ce am aflat asta de‑abia după 27 de ani?! „Instituţiile de forţă” nu au ştiut nimic? Dacă da, e grav; dacă nu, e grav. Aşadar, cine pe cine prosteşte?

Bun, dacă am stabilit că nici măcar Banca Naţională nu va mai fi ce a fost cândva, a mai rămas Biserica. Dar cât va rezista ea? Până la capăt, căci „nici porţile iadului nu o vor birui”. Însă eu pe asta nu m‑aş baza ca pe un dat al firii, ci aş lucra mai inteligent, mai tenace, mai apăsat, pentru strângerea rândurilor cetei credincioşilor. Să ştim şi noi, la o adică, pe cine şi pe câţi ne putem bizui? Oameni serioşi, nu glumă! Aşa, precum cei 8000 care au ieşit în Bucureşti, precum cei 100.000 din toată ţara. E mult, e puţin? Greu de spus, însă această majoritate tăcută inclusiv la chemările civice este pur şi simplu surprinzătoare. De aceea îi şi enervează pe strategii binelui comun (operat în mediul social cu de‑a sila), de aceea nimeni nu vrea să se încurce cu ea – durerea de cap a sociologilor. Singurul „dresor” al acestei entităţi colective, singurul îmblânzitor este preotul, este duhovnicul celor mulţi. Aşadar, pe ei să‑i urmăm, lor să le ascultăm poveţele! Restul e cântec de sirenă. Acum ce facem, chiar ne luăm după Vasile Roaită?!

RĂZVAN BUCUROIU

Articole asociate: