Revista:

Cum am învăţat să prăznuiesc Paştile?

EPISCOP MACARIE

Cel mai probabil, cititorii s‑ar aştepta ca un episcop să formuleze un răspuns teologic amplu, lung şi îndesit de trimiteri bibliografice la întrebarea din titlu. Dar gândul meu se îndreaptă, cu bucurie şi cu nostalgie totodată, către una dintre cele mai dragi amintiri pe care le păstrez din copilărie şi adolescenţă: prăznuirea Paştilor pe plaiurile mele natale.

Satul meu din judeţul Bistriţa‑Năsăud, unde trăiesc părinţii mei, Spermezeu, la poalele Munţilor Ţibleş, se învecinează cu altele două mai mici, Sita şi Hălmăsău, încorporate administrativ în comuna Spermezeu. Pe atunci, aşa cum se întâmpla în numeroase alte locuri din ţară, nu toate satele aveau preotul lor. Unul singur trebuia să se descurce şi să împlinească nevoile duhovniceşti ale locuitorilor din cele trei sate. Acesta era şi este până azi, în apostolatul jertfelnic, Părintele Teodor Mureşan. În perioadele liturgice „obişnuite”, lucrul era mai lesne de făcut; dar ce să te faci de Înviere, când oamenii nu concepeau să nu aibă preot şi să nu ia lumina de Paşti de la altarul bisericii lor?!

Ce altceva decât să te împarţi tuturor. Şi aceasta a fost, ani la rândul, lucrarea Părintelui Teodor în noaptea de Înviere, la care am avut şi eu fericitul prilej să particip, însoţindu‑l la fiecare Paşti. Pentru a mulţumi sufletele din toate cele trei sate, ne adunam împreună cu Părintele Teodor în una dintre cele mai frumoase peregrinări de noapte. Începeam Utrenia Învierii la miezul nopţii în centrul comunei, la Spermezeu, apoi urcam pieptiş spre Sita, pentru a împărtăşi oamenilor lumina de Paşti, după care, în zorii zilei, ne îndreptam spre Hălmăsău. Parcă eram asemenea mironosiţelor care se grăbeau să ajungă la mormântul Mântuitorului. Aşa ne simţeam, zorind să ajungem mai degrabă la altarul euharistic care este mormântul Învierii…

Drumul spre Hălmăsău era mai lung şi trecea printr‑o zonă împădurită. Ne făcuserăm un obicei, aproape un ritual, din a opri şi a asculta natura. Întotdeauna Părintele Teodor oprea maşina la Răstignirea (Troiţa) de la Joampe, un loc din inima pădurii şi, după un moment de tăcere, ne atrăgea atenţia: „A început Liturghia cosmică a Paştilor”. Într‑adevăr, în fiecare noapte a Învierii, întreaga creaţie era toată un cântec, aşa cum nu simţeam în nici o altă noapte sau zi, în codrii ţibleşeni, ca şi în această sfântă noapte.

O dată ajunşi înapoi la Spermezeu, slujeam cu mare bucurie şi însufleţire Dumnezeiasca Liturghie în mijlocul credincioşilor înveşmântaţi în portul românesc tradiţional, înnoit la fiecare Paşti, în care predomină albul pascal. Pentru noi, Paştile abia începeau. Întreaga zi era o sărbătoare continuă, cu obiceiuri din vechime care făceau ca noţiunea de Liturghie după Liturghie să aibă un conţinut concret. Flăcăii, în acea zi, trăgeau toată ziua clopotele şi băteau toaca. Tinerele înconjurau biserica şi făceau „podul”, intrând apoi, cu rândul, în biserică. Simţeam în moduri foarte vii şi concrete cum creaţia şi comunitatea trăiau, continuu şi plenar, marele praznic al Învierii.

De aici am rămas cu deprinderi şi învăţăminte care îmi îndrumă misiunea şi slujirea aici, unde am ajuns, peste ani – în Ţările Nordice. Am învăţat că nu e bucurie mai mare, pentru slujitor, decât a sluji Paştile împreună cu cei care‑l aşteaptă, dorindu‑L pe Hristos Lumina lumii. De aceea, mă străduiesc să nu slujesc Paştile în acelaşi loc, aici în Ţările Nordice, ci am căutat să ajung în comunităţi diferite, la cât mai mulţi fraţi pribegi. Iar acum, la Paştile de anul acesta, voi ajunge în insuliţele de români care, afl ate departe, dincolo de Cercul Polar, în Norvegia, neavând preot, se gândeau că vor petrece încă o Înviere fără lumina euharistică… La început de Post Mare, vizitându‑i, mi‑au spus cu amărăciune: „Nu vom avea preot de Paşti”. Le‑am răspuns bucuros: „Nu veţi avea preot, însă veţi avea de Paşti un episcop slujitor!”.

Am mai învăţat să caut şi să admir Liturghia cosmică, participarea întregii creaţii la Taina Crucii şi a Învierii, ca un sunet continuu al clopotelor. Pentru aceasta e nevoie doar să ne oprim, măcar pentru un moment, lângă o troiţă (răstignire), la umbra luminoasă a Crucii pe care o avem fi ecare de purtat, retrăgându‑ne din zarva gândurilor lumii şi căutându‑l, de noapte mânecând, pe Hristos înviat în inimile noastre. În acest popas, vă pun la inimă o rugăciune a Crucii moştenită de la bunica mea Parascheva. Bunicii, la noi în zonă, i se spune Tâna (de la Bătrâna). Aşadar, Buna mea, Tâna mea Parascheva, ca multe alte Bătrâne (Tâne) ale vechiului sat, nu ştia carte, însă Îl căuta pe Domnul cu propriile sale cuvinte, fiind înaintată în cultura cea adevărată a Duhului, în credincioşie şi smerenie. Rugăciunea Sfi ntei Cruci, în versuri, mi‑a marcat copilăria, umplând‑o cu mireasma de neuitat a evlaviei din satul românesc de odinioară. Nu ar fi greşit dacă am căuta să avem şi noi mai multă simplitate a inimii şi mai multă cătare la faţa Domnului, aşa cum aveau străbunii noştri.

Sfântă Cruce armă tare,
Feri-mă de supărare;
Sfântă Cruce armă dulce,
Fii cu mine încotro m-oi duce;
Sfântă Cruce a lui Hristos,
Să-mi fii mie de folos.
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce în toţi patru cornuri de casă.
Dumnezeu îi cu noi la masă,
Maica Sfântă-i la fereastră,
Îngerii împrejur de casă,
Maica Sfântă îi cu poala întinsă
Şi pe noi toţi ne cuprinsă.
Cruce în patul nost,
Dumnezeu îi la capul nost,
Dumnezeu ne-o apărat,
De vrăjmaşul necurat,
De şarpele înveninat,
De iadul întunecat.
Cruce Sfântă, adormi-mă,
Maică Sfântă, acoperi-mă,
Înger bun, trezeşte-mă,
Doamne, mântuieşte-mă. Amin!

† Părintele Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Europei de Nord