Revista:

Povestea unei convertiri – Interviu cu profesorul ortodox francez Jean‑Claude Polet

Jean Claude Polet

Pe profesorul Jean‑Claude Polet l‑am reîntâlnit la colocviul „Întâlnirea cu duhovnicul: părintele Sofronie Saharov”. Este profesor emerit de literatură la Facultatea de Filosofie şi Litere din cadrul UCL (Université Catholique de Louvain) şi la Universitatea Notre‑Dame de la Paix din Namur. Este în acelaşi timp secretarul Asociaţiei „Sf. Siluan Athonitul”.

Profesorul Jean‑Claude Polet a avut amabilitatea să ne împărtăşească experienţa sa privitoare la relaţia cu părintele Sofronie Saharov, care a avut un rol decisiv în convertirea sa la Ortodoxie, dar în acelaşi timp ne‑a vorbit despre efectele acestei convertiri asupra vieţii sale personale şi despre diferenţele dintre slujbele catolice şi ortodoxe, ca şi despre cum s‑ar putea ajunge la o unitate între catolici şi ortodocşi în Duhul Sfânt. (R. P.)

„Mergeţi la părintele Sofronie!”

Cum aţi ajuns la Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul?

Este o poveste lungă, dar voi fi scurt. Aveam o căutare duhovnicească ce m‑a purtat un pic prin toate religiile: de la hinduism la religiile creştine, trecând prin Islam. Prin naştere şi educaţie eram catolic, dar religia catolică nu mă mulţumea, căutam ceva mai mult şi mai bun. Un prieten mi‑a sugerat că soluţia nu este o religie, ci un povăţuitor duhovnicesc, şi atunci m‑am îndreptat către un povăţuitor musulman sufit, un occidental convertit. L‑am întâlnit, dar acesta mi‑a spus: „Nu există religie mai bună decât cea creştină, iar dacă tot căutaţi un povăţuitor duhovnicesc, de ce nu mergeţi la părintele Sofronie?”.

Un musulman v‑a spus aşa ceva?!

De fapt era creştin la origine, dar se convertise la Islam şi devenise povăţuitor musulman. Acesta îl cunoscuse pe părintele Symeon, călugărul de referinţă pentru lumea francofonă din mânăstirea părintelui Sofronie, şi astfel m‑a îndrumat într‑o direcţie pe care o mai recomandase deja altcuiva.

Cum s‑a desfăşurat prima întâlnire cu părintele Sofronie?

A fost foarte simplu. Am fost mai întâi la Mitropolitul Antonie Bloom, la Londra, crezând că ar putea să devină dânsul părintele meu duhovnicesc. Am mers la dânsul în două rânduri, dar după cea de‑a doua întrevedere Mitropolitul Antonie mi‑a spus: „nu sunt eu cel pe care‑l căutaţi, mergeţi la părintele Sofronie!”. Era deja a doua recomandare pe care o primeam, prima venind din partea unui îndrumător duhovnicesc musulman sufit, cea de‑a doua din partea unui ierarh ortodox! M‑am dus să‑l întâlnesc pe părintele Sofronie, am mers la mânăstire, dar n‑am întreprins nimic special, în afara faptului că mă aflam acolo. Şi părintele şi‑a dat seama că eram acolo, căci era o perioadă când încă nu venea multă lume la mânăstire. Ne aflam în anul 1974. Şi‑a dat seama că veneam pentru întâia oară. Am stat trei zile şi nu s‑a întâmplat nimic. Am plecat, el nu mi‑a spus nimic, nici bună ziua, nici la revedere, doar m‑a privit în timpul meselor. Dar, când am revenit, el însuşi a venit la mine şi m‑a întrebat: „Vreţi să‑mi vorbiţi?”. Eu am zis că da şi apoi am avut o primă întrevedere, iar în momentul acela mi‑am spus că este o persoană importană, dar numai la a treia sau a patra întâlnire, căci începusem să merg regulat la mânăstire; mergeam în fiecare lună sau din două în două luni, am simţit în mod profund şi decisiv că, neîndoielnic, părintele Sofronie era cel care întreţinea înlăuntrul meu lucrarea Duhului Sfânt şi că, prin urmare, nu trebuia să mai caut în altă parte, nici nu exista o altă persoană mai potrivită.

Nimic nu m‑a mai putut împiedica să mă convertesc

Şi cum aţi ajuns să vă botezaţi? Îmi închipui că nu a fost o decizie uşoară.

Nu am fost rebotezat. Părintele Sofronie nu reboteza, ci făcea doar mirungerea. Am aşteptat şapte sau opt ani înainte să iau această decizie, pentru simplul motiv că soţia mea, copiii mei, părinţii mei, fraţii şi surorile mele şi ale soţiei mele, unchii şi mătuşile mele, practic întreaga familie este catolică şi cât se poate de practicantă. Printre rudele mele am preoţi şi maici catolice, deci a fost un pic dificil pentru mine să introduc un element de ruptură faţă de familie, iar părintele Sofronie mi‑a spus: „nu deveniţi ortodox dacă nu simţiţi o chemare imperioasă. Rămâneţi catolic, nu trebuie să provocăm probleme, nu trebuie să provocăm tragedii”. Dar după o perioadă nimic nu m‑a mai putut împiedica să mă convertesc şi am fugit de catolicism. M‑am refugiat la părintele Sofronie şi i‑am cerut mirungerea, iar el m‑a primit şi a devenit naşul meu. Părintele Symeon a fost cel care a slujit la mirungerea mea.

Cred că părintele Symeon a avut o influenţă mare asupra lumii francofone, nu‑i aşa?

Într‑adevăr. Părintele Sofronie a avut o mare influenţă asupra lumii francofone, astfel că în 1974, când a apărut cartea sa despre stareţul Siluan, a fost citită cu entuziasm în lumea francofonă, mai cu seamă de către catolici. Lumea ortodoxă nu era prea entuziasmată, protestanţii un pic, dar catolicii au fost foarte entuziasmaţi. Părintele Symeon, care este traducătorul cărţii în limba franceză, a avut, astfel, un rol hotărâtor în a‑l face cunoscut pe Sfântul Siluan şi gândirea părintelui Sofronie în spaţiul francofon şi, la scurt timp după ce l‑am întâlnit pe părintele Sofronie, acesta l‑a numit pe părintele Symeon drept povăţuitor al meu.

Acolo l‑aţi cunoscut şi pe părintele Rafail Noica?

Da, încă de la bun început, căci părintele Rafail se afla deja acolo. Ne‑am întâlnit de mai multe ori. Am avut relaţii foarte bune cu părintele Rafail, era foarte simpatic, dar nu a fost niciodată duhovnicul meu. Nu era cu putinţă, căci eu mersesem pentru părintele Sofronie şi îl mai aveam şi pe părintele Symeon, iar părintele Sofronie îl desemnase pe părintele Symeon pentru aceastǎ sarcină.

„Niciodată, dar niciodată să nu forţaţi!”

Cum a primit familia decizia dvs.?

A fost şi rămâne un pic tragic. Rămâne totuşi o dificultate importantă mai ales pentru propria familie. Dar mi‑o asum. Îmi spun că e din cauza faptului că sunt un soţ şi un tată prost, din cauza aceasta nu s‑au convertit cu toţii. Unul dintre băieţii mei, cel mai tânăr, s‑a convertit şi el la Ortodoxie la vârsta de 35 de ani, dar a avut propriul parcurs în această direcţie, iar una dintre fiicele mele s‑ar putea să se convertească dar ezită, iar per ansamblu există o absență a dialogului. Aceasta e poate din pricina slăbiciunilor şi neajunsurilor mărturiei mele. Dar nădăjduiesc că totul se va rezolva într‑o bună zi în chip providenţial, la fel cum multe lucruri se întâmplă în mod providenţial. Acesta este punctul meu de vedere.

Într‑adevăr, nu putem forţa libertatea celorlalţi, nu‑i aşa?

Părintele Sofronie mi‑a spus: „Niciodată, dar niciodată să nu forţaţi!”. Într‑un fel eu asta am şi făcut, punându‑i pe ceilalţi în faţa faptului împlinit, nu‑i aşa? Şi poate că am greşit, dar nu văd cum aş fi putut proceda altfel.

În ce ar consta moştenirea pe care ati primit‑o de la părintele Sofronie?

Moştenirea pe care am primit‑o de la părintele Sofronie este foarte mare şi importantă. Eu cred, de altfel (poate că este un gând de mândrie), dar cred că am înţeles corect gândirea şi linia duhovnicească a părintelui Sofronie. A‑i înţelege gândirea este mai puţin important, dar mi se pare mai ales că regăsesc înlăuntrul meu ceva din prezenţa sa, căci Duhul Sfânt pe care mi L‑a descoperit este Cel ce continuă să mi‑l facă cunoscut şi în acest sens există o înţelegere între părintele Sofronie, energiile harului Duhului Sfânt şi mine însumi, care ne situează într‑o neîntreruptă legătură. aceasta resimt mai presus de toate, de aceea vă spun că este foarte mare şi importantă. Este importantă pentru că sunt în întregime cuprins în această relaţie şi este mare pentru că nu există nimic superior; şi cred că este vorba de ceva tainic, căci aş putea cu dificultate să exprim altfel lucrurile.

Poezia prezenţei Duhului Sfânt

Să înţeleg deci că relaţia dvs cu părintele se desfăşura sub focul Duhului Sfânt?

Nu am nici cea mai mică îndoială, pentru că prin persoana părintelui Sofronie, prin prisma sfinţeniei sale şi a Sfântului Siluan, am devenit conştient de prezenţa Duhului Sfânt. De fiecare dată când îl întâlneam pe părintele Sofronie eram cuprins de ceea ce eu numesc poezia prezenţei duhului Sfânt. Cuvântul poezie etimologic înseamnă „a făuri”, ceva era făurit înlăuntrul meu de Duhul Sfânt, deci se crea o atmosferă de făurire duhovnicească în cadrul căreia părintelui Sofronie, fiind un mijlocitor întărit, îi permitea Duhul Sfânt să lucreze asupra mea. Am devenit conştient de prezenţa Duhului Sfânt şi, în măsura în care conştiinta conduce la cunoaştere, am cunoscut existenţa Duhului Sfânt, precum Sfântul Siluan însuşi, care spune în scrierile sale: „nici măcar nu ştiam că există Duhul Sfânt, dar o dată ce am devenit conştient de existenţa Sa, acum Îl simt”. Acesta este elementul decisiv când vorbesc de moştenirea mare şi importantă pe care am primit‑o de la părintele Sofronie.

Cum vedeţi diferenţele între slujbele catolice şi cele ortodoxe? Cum resimţiţi aceste diferenţe?

Există, nu‑i aşa, o diferenţă de practică, în modul de a sluji, care este evidentă. este o diferenţă care ţine de crez, de Filioque, despre care părintele Sofronie a afi rmat că mai degrabă ar prefera să moară decât să o accepte. această diferenţă ţine de fundamentele teologice, căci Filioque introduce o diferenţă dogmatică. Dar în afară de această diferenţă dogmatică există o diferenţă legată de plenitudinea simbolică şi de plenitudinea integrării persoanei umane în deplinĂtatea sa. Aş spune, într‑un mod trivial, că Liturghia ortodoxă este peştele întreg, în timp ce Liturghia catolică reprezintă doar oasele peştelui.

Duhul Sfânt ne va povăţui la plinătatea Adevărului

Şi cum vedeţi apropierea dintre catolici şi ortodocşi? Credeţi că are un viitor? În ultima vreme se discută mult de spre acest subiect…

Putem întotdeauna nădăjdui. Şi a nădăjdui înseamnă a ne ruga şi a lucra. Înainte de toate, trebuie să ne rugăm, apoi trebuie să nădăjduim şi, deci, să lucrăm. Trebuie să lucrăm la nivelul conştiinţei profunde, a conştiinţei duhovniceşti. cu cât conştientizăm mai mult, prin intermediul rugăciunii lui iisus şi altor rugăciuni, dar mai ales al rugăciunii lui Iisus, realitatea profundă care există în inimile noastre, cu atât mai mult intrăm în legătură cu energiile Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt ne va povăţui la plinătatea adevărului, care este Hristos Însuşi. Şi dacă în lumea ortodoxă şi în cea catolică sunt destule persoane care să întreprindă această lucrare a rugăciunii interioare, care să pătrundă în cele mai adânci profunzimi, unde vor face să ţâşnească energiile Duhului Sfânt, cred, după cum spunea părintele Sofronie, că apropierea nu se va face, ci se va constata ca fapt deja împlinit; şi se va constata din interior, în interior şi pentru interior. Şi o dată întreprinsă această lucrare în interior, exteriorul poate urma aceeaşi cale. Problema este rezistenţa exteriorului. Astăzi există în lumea catolică, la fel ca şi în cea ortodoxă şi în întreaga lume, rezistenţe din exterior care interzic această lucrare interioară, care împiedică ceea ce interiorul ar putea să înţeleagă şi să dorească.

De fapt, este lucrarea Duhului Sfânt…

Nu suntem noi cei care am putea să ne apropiem, ci Duhul Sfânt este Cel Care ne ajută să ne apropiem, dar această apropiere trebuie să se petreacă în Duhul Sfânt. Ecumenismul diplomatic are la fel de multe şanse de a ne ajuta în acest sens câte are şi ONU de a evita războiul.

Aveţi vreun regret legat de viaţa dvs.?

Cel mai mare regret este acela că nu am putut să conving persoanele apropiate să urmeze aceeaşi cale ca şi mine. Este mai mult decât un regret, este un eşec.

Aţi avut vreodată vreo îndoială în privinţa căii pe care aţi ales‑o?

Nu. Şi siguranţa mi‑a dat‑o harul părintelui Sofronie. Când l‑am cunoscut, mi‑am spus: „Asta este, asta este, asta este
şi nu poate fi nimic altceva”. Deci atâta timp cât nu voi fi ispitit peste puterile mele, voi rămâne ortodox. Nu văd nici o altă cale decât aceea de a rămâne ortodox.

Este, desigur, şi harul lui Dumnezeu care ne ţine pe această cale.

Într‑adevăr, părintele Sofronie mi‑a dat tăria sa şi, de fapt, totul i se datorează.

A consemnat
Raluca PRELIPCEANU