Revista:

Săptămâna Patimilor văzută din Biserica Învierii

SAPTAMANA MARE

Toată perioada Postului Mare are pentru creştini o deosebită însemnătate, dar trăirile din Săptămâna Patimilor ne învăluie în cernite clipe de aducere‑aminte. Momente unice au menirea de a actualiza credincioşilor, în chipul cel mai viu şi emoţionant, clipele esenţiale ale vieţii şi morţii Mântuitorului Iisus Hristos. Am avut bucuria de a trăi adevărate daruri duhovniceşti la Sfântul Mormânt, în lumina apropiatei Învieri. Atmosfera cu miros de smirnă şi tămâie este întregită de veşmintele cernite, care dau profunzime clipei. Toată lumea se uneşte în rugăciune, iar în mulţime, creştini din toate colţurile lumii primesc harul acelor momente. Dar dincolo de emoţia generală, fiecare zi a Săptămânii Mari îşi are semnificaţia ei.

LUNEA MARE este ziua în care încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. În această zi se face pomenire despre Iosif, fiul cel mic al Patriarhului Iacov. Asemenea lui, şi Mântuitorul Hristos a fost invidiat de iudei, fiind vândut cu 30 de arginţi.

Tot în Lunea Mare se pomeneşte şi smochinul cel neroditor, care până la urmă s‑a uscat sub blestemul Domnului. Această istorioară nu este nimic altceva decât un îndemn la umilinţă, pentru că orice suflet lipsit de roade duhovniceşti este asemenea acelui smochin: „iar a doua zi ieşind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă dacă va găsi ceva în el. Venind la el, n‑a găsit decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Şi a zis iisus smochinului: nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac” (Marcu 11, 12‑14).

Denia din Lunea mare, oficiată în Biserica Învierii de un sobor de preoţi, în frunte cu Patriarhul Ierusalimului, este doar începutul slujbelor de noapte care preced Învierea Domnului. Creştinii din întreaga lume se înfrăţesc în rugăciune, nevoindu‑se în această viaţă, spre a nu‑şi sfârşi zilele în vâlvătaia focului veşnic.

MARŢEA MARE este ziua în care ne pregătim pentru intrarea în cămara Mântuitorului. În această zi, Iisus le‑a spus ucenicilor parabola celor zece fecioare, dar şi pe cea a talanţilor. Pe cinci dintre fecioare le numeşte înţelepte, pentru că, pe lângă feciorie, s‑au îngrijit şi de untdelemnul milostivirii, adică de faptele lor bune. Pe celelalte cinci le numeşte nebune, pentru că, deşi aveau şi ele virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură virtutea milostivirii, a faptelor bune. În timp ce se scurgea noaptea acestei vieţi, toate fecioarele au adormit, adică au murit. La miezul nopţii, dintr‑o dată, strigăt mare s‑a auzit, vestindu‑se venirea Mirelui. La deschiderea uşilor, fecioarele care s‑au îngrijit de untdelemn au intrat cu Mirele, pe când cele nebune au rămas afară.

Această pildă este legată de cea a talanţilor, pentru că nu este suficient să ai o virtute, dar să nu ai milostenie şi mai ales să conştientizăm că neştiută este clipa sfârşitului vieţii. Creştinii etiopieni îşi aduc la această slujbă copiii abia născuţi, în dorinţa de a primi duhul milosteniei încă de la începutul vieţii.

MIERCUREA MARE este ziua în care se face pomenire despre femeia cea păcătoasă, care a dobândit iertarea păcatelor după ce L‑a uns cu mir pe Mântuitorul. În ziua aceea, Iisus Se afla în Betania, în casa lui Simon cel lepros, alături de mulţi prieteni, de Lazăr cel înviat din morţi şi de surorile acestuia, Maria şi Marta. În timp ce Se afla la masă, o femeie s‑a apropiat de El, turnându‑l din cap până‑n picioare mir din cel mai scump. Cei prezenţi acolo au certat‑o pe femeie pentru risipă, reproşându‑i că banii pe care i‑ar fi luat dacă vindea mirul acela s‑ar fi putut împărţi săracilor. Femeia însă gândise că aşa cum l‑a vindecat pe lepros, Iisus o poate vindeca şi pe ea de păcate. Aşa s‑a şi întâmplat, iar Iisus le‑a zis celor de faţă: „Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea, această femeie a turnat mir pe trupul Meu şi M‑a pregătit pentru îngropare”.

În seara de Miercurea Mare, credincioşii care se află la Biserica Învierii din Ierusalim îşi dăruiesc unii altora sticluţe cu mir sfinţit sau pur şi simplu se ung unii pe alţii, imediat după Denie. Acest gest simbolizează nădejdea iertării.

JOIA MARE este marcată de patru momente de mare însemnătate: Spălarea picioarelor, cina cea de Taină, rugăciunea din Grădina Ghetsimani, Vânzarea şi prinderea Domnului.

Înaintea cinei celei de Taină, Iisus a spălat picioarele tuturor, din dorinţa de a‑l determina pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să le aducă aminte de smerenie: „Să vă iubiţi unul pe altul, precum eu v‑am iubit pe voi. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

La Ierusalim, ceremonia spălării picioarelor se oficiază în curtea Bisericii Învierii. Pe un podium special amenajat, după săvârşirea Sfintei Liturghii, Patriarhul spală picioarele a 12 episcopi.

La cina cea de Taină, Iisus a împărţit azima de pe masă în părţi egale şi le‑a dat‑o ucenicilor Săi: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul meu”. Luând apoi paharul, acesta le‑a spus: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26‑28). După cină, ucenicii (fără Iuda) au coborât în Valea Chedronului. În Grădina Ghetsimani, Iisus a rămas singur şi îndurerat. După ce ucenicii au adormit cu toţii, a urmat ispitirea de către diavol a lui Hristos, după care se derulează momentul trădării lui Iuda. Iuda a venit în grădina de măslini de la Ghetsimani, însoţit de lume multă, şi, conform înţelegerii pe care o avea cu arhiereii, acesta L‑a sărutat pe Iisus, pentru a putea fi deosebit de ceilalţi ucenici. „Iar vânzătorul le‑a dat semn, zicând: Pe care‑L voi săruta, acela este! Puneţi mâna pe El. Şi îndată, apropiindu‑se de Iisus, a zis: Bucură‑Te, Învăţătorule! Şi L‑a sărutat. Iar iisus i‑a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu‑se, au pus mâinile pe Iisus şi L‑au prins” (Matei 26, 48‑50).

Joia mare este ziua în care se citesc cele 12 evanghelii şi se scoate Sfânta Cruce din altar. În seara din Joia mare, creştinii se reunesc în procesiunea care îşi are punctul de plecare la Pretoriu. Înaintea procesiunii, Patriarhul Teofil al III‑lea al Ierusalimului, alături de un sobor de preoţi, oficiază slujba de Vecernie într‑o bisericuţă care se află chiar deasupra peşterii în care a fost închis Mântuitorul înainte de a fi judecat şi condamnat la moarte.

VINEREA PATIMILOR este ziua pomenirii înfricoşătoarelor Patimi pe care Iisus Hristos le‑a primit pentru noi, răscumpărând omenirea din robia păcatului. În noaptea de joi spre vineri, Iisus a fost dus şi legat în cetate, urmând să fie judecat la Sinedriu. Anchetarea Lui a avut loc în casa marelui preot. Caiafa a adunat mulţime mare, încercând să‑L acuze pe Hristos de hulirea şi autoproclamarea ca Fiu al lui Dumnezeu. Conform legilor vremii, iudeii puteau doar să dea o sentinţă, fără posibilitatea de a condamna pe cineva la moarte, fără aprobarea romanilor. Aşa stând lucrurile, Iisus ajunge mai întâi la Pilat din Pont, care, găsindu‑L nevinovat, Îl trimite la Regele Irod Antipa. Acesta, de asemenea, Îl găseşte nevinovat şi Îl retrimite la Pilat. Nimerindu‑se ca în acea zi să fie Paştele evreilor, după rânduială, trebuia eliberat unul dintre cei doi judecaţi, Iisus sau Baraba. La îndemnul conducătorilor, iudeii au cerut eliberarea lui Baraba şi condamnarea prin răstignire a lui Iisus.

Procesiunea din seara de vineri este cutremurătoare la Ierusalim. Un creştin Îl întruchipează pe Iisus, Care, încoronat cu spini şi purtând o imensa cruce în spate, urcă pe Via Dolorosa, scuipat şi batjocorit de mulţime. În timpul procesiunii se fac 14 opriri, până când se ajunge pe Dealul Căpăţânii, unde Acesta a fost răstignit între doi tâlhari, dându‑Şi pe cruce ultima suflare. Dacă în vremea Mântuitorului tot pământul s‑a cutremurat, soarele s‑a întunecat, o mulţime de suflete au plecat la ceruri, iar catapeteasma templului s‑a rupt în două, astăzi toţi cei de faţă lăcrimează îndureraţi.

În Vinerea Mare nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, iar seara se săvârşeşte Denia Prohodului Domnului şi se scoate Sfântul Epitaf. Patriarhul Teofil al III‑lea al Ierusalimului şi a toată Palestina, alături de arhierei, clerici şi credincioşi din lumea întreagă se reunesc în locul cel mai venerat de pe pământ. Clericii pornesc din faţa Sfântului Mormânt, înconjoară baldachinul, urcă la Golgota, se închină aici, apoi coboară, înconjoară Biserica Învierii, se închină din nou la locul unde a plâns Maica Domnului, apoi cortegiul se opreşte la Piatra Ungerii, peste care se aşterne Sfântul Epitaf, se cădeşte, se zice Ectenia mică şi se continuă Prohodul. După terminarea Prohodului, se continuă slujba utreniei, iar atmosfera de apăsare şi întristare a Sfintelor Patimi dispare, făcând loc zorilor Învierii Domnului.

SÂMBĂTA MARE vine cu o atmosferă înălţătoare. Această zi încheie Săptămâna Patimilor, fiind o zi a rugăciunii şi a minunatei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos. Dimineaţă, după slujba Prohodului, se sting toate luminile şi toate candelele din Sfântul Mormânt, după care se pecetluieşte uşa, în faţa tuturor. Din clipa aceea, poliţiştii israelieni nu mai îngăduie nimănui să se apropie de Mormântul Sfânt, deşi atât în Biserica Învierii, cât şi afară, sunt mii de creştini.

La Vecernie, un sobor de preoţi, în frunte cu Patriarhul Ierusalimului, pornesc în procesiune de la Patriarhia Ierusalimului până la Biserica Învierii. În jurul orei 14.00, soborul ocoleşte de trei ori Sfântul Mormânt, Patriarhul purtând un stihar, care simbolizează giulgiul cu care a fost acoperit Mântuitorul.

După cea de‑a treia înconjurare, uşa se desigilează, iar Patriarhul intră şi adună vata de pe lespedea Sfântului Mormânt, fără să‑l ardă, aducând‑o în mâini celor care aşteaptă Lumina Sfântă. Un strigăt de bucurie şi uimire se aude din mulţime, timp în care „se umple de lumină şi cerul şi pământul”. De la sfeşnice, candele, până la mănunchiurile de lumânări, totul este o mare de lumină. Începe imediat Sfânta Liturghie a Sâmbetei mari, dar credincioşii continuă să vină până târziu. Sfânta Lumină, care în chip minunat se aprinde fără foc şi nu arde mâna, este punctul culminant al sărbătorii Învierii Domnului.

Mariana BORLOVEANU