LOADING

Type to search

Comana, o lumină în trei străluciri (II)

Comana, o lumină în trei străluciri (II)

Share

Starețul Comanei e un om de cea mai bună factură. Înalt (dar fără să te domine prin statură), spătos și sfătos, te odihnești pur și simplu în dialogul cu el, în zâmbetul larg, neviclean. Nimic levantin în această persoană cu aer răsăritean ca alură, profil, atitudine. Mihail e de fapt valahul ideal, un om care a deprins delicatețea în Biserică, buna‑cuviință în familie, iar dorul după Hristos printre oameni. Ține în picioare, băț, lavra Comanei care ajunsese, la încheietura mileniilor, o ruină cu ștaif. Trage după el la mântuire o obște închegată, întreține flacăra recunoștinței față de înaintași printr‑un foarte îngrijit muzeu și un mausoleu, însă mai întreține și alte două schituri, sateliți liturgici ai mânăstirii de la malul Neajlovului. E mult, e puțin? E foarte mult, vă spun eu!

Firescul unei restituiri

E foarte mult, ținând cont de paradoxul că fiind doar la doi pași de București, acolo unde se găsesc banii, puterea heghemonului, dar și forța de decizie eclezială, Mânăstirea Comana a fost un fel de cartof fierbinte al Patriarhiei, cel puțin în primii ani de la reînființare.

Părintele Irineu Iurașcu, fie‑i țărâna ușoară, a dus greul luptei acelor ani. Nu avea nimic: nu tu bani, nu tu sprijin masiv din partea populației, nici din partea Bisericii, nici dinspre presă vreun ajutor. Călugări nu avea, de‑abia a înfiripat o obște cu care să poată asigura permanența slujbelor bisericești și micile manopere gospodărești. Greu, foarte greu! Iar ambițiile părintelui erau mari, parcă disproporționate cu puterea locului, cu ceea ce putea el oferi. Dar părintele Irineu nu s‑a înșelat cu totul, căci Comana a confirmat, cu asupra de măsură, basmul cu mârțoaga din fundul grajdului. O dată ce a primit jăraticul iubirii și reverența față de înaintași de la noul stareț, locul s‑a deschis spectaculos. Desigur, a fost și mâna directă a vlădicăi Ambrozie, care nu și‑a dat odihnă până când nu a văzut nava‑amiral a mânăstirilor giurgiuvene plutind din nou, spectaculos, spre inimile credincioșilor români, drapată cu slava cea dintâi. Flota era recompusă și lansată la apă!

Sfinți, umbre și năluci

Interesant este faptul că starețul s‑a consultat tot timpul cu câte cineva, cu specialiști în domeniu, cu intelectuali, cu oameni de gust atunci când a purces la refacerea mânăstirii. Și asta se vede mai ales la interior, unde grija pentru detaliu este remarcabilă. Dar și pentru coerența discursului teologic, antropologic, istoric. De la pianul care te întâmpină în stăreție (unde periodic copiii talentați susțin concerte, ca o punte sonoră spre inima culturii), la pisoiul care se lăfăie pe un fotoliu Biedermeier (semn de normalitate, de firesc asumat) sau la sala tronului plină cu mobilier de epocă, eteroclit – ce‑i drept –, însă edificator ca mesaj. Iar mesajul este faptul că Biserica nu pierde nimic pe drum: nici oameni, nici lucruri, nici valori, nici povești de viață. Totul este în seif, totul este scris sus, în Cartea Vieții, dar și jos, în carnea deșirată a călugărilor, în genunchii zdreliți, în cearcăne, în mucurile lumânărilor pe care de zdroaba zilei uită să le mai stingă, în papucii tociți de la ușa chiliei sau pe pereții Comanei, în rafturile ei cu cărți, la muzeu ori pe masa altarului, în vraful de pomelnice. În toate aceste mici gesturi se află memoria, straturi‑straturi de memorie care se adună sub geana mânăstirii. Și oamenii care îi trec pragul, atunci când pleacă, o fac încărcați de memorie, de istorie. Ca o pilitură de fier care se adună pe magnet, așa este istoria care, în mod nevăzut, tainic, își așterne haloul pe fiecare închinător de ocazie sau pelerin versat. Istoria este îmbibată în tot locul, Comana respiră istorie, iar Vlad Țepeș este mai prezent aici ca niciunde – fiind ctitorul așezământului, dar și presupus locatar al necropolei domnești. Sunt aici și stareții greci care au devalizat averea mânăstirii, și cronicarii orientali care i‑au trecut pragul, ca Paul de Alep, dar este și protipendada Valahiei în frunte cu neamul glorios al Cantacuzinilor, alături de Cuza cu secularizarea lui, care a ruinat locașul, mai sunt și regii României, și Patriarhii țării, și preoții de mir, găsim până și umbrele soldaților morți aici în timpul Primului Război Mondial. E toată lumea, cu bune și cu rele!

Peste toți și toate, vii și adormiți, umbre și năluci, voci și șoapte, murmur și visare, stă neclintită Biserica Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei, o construcție impunătoare, demnă, bine restaurată pe dinafară, care își așteaptă la interior noile straie de culori. Căci numai așa cred că se poate reface splendoarea de altădată a acestei zidiri sacre pusă aici, la Porțile Orientului – care de orice putea fi bănuit, dar numai de lipsă de gust desăvârșit nu. Or fi orientalii cum or fi, însă simțul esteticului este respirat odată cu primul țipăt… Cel puțin grecimea Bizanțului a dus arta bisericească pe niște culmi neatinse până astăzi. Așadar cum ar putea să reintre și biserica din Comana pe circuitul programului iconografic „mare”? Prin repictarea totală a interiorului. Însă cum investiția de reparații capitale și restaurare a fost mare, acum călugării trebuie să‑și tragă nițeluș sufletul. După care s‑or mai apuca și de pictură, dacă va fi cazul…comana 3

Devălmășia morții

Din inițiativa lui Nicolae Iorga, în 1919 începe zidirea mausoleului din incinta Comanei, care să adăpostească, în chingile de piatră, pe cei cuprinși cu doar trei ani înainte în îmbrățișarea fără scăpare a morții violente. Doamne, ce forță pedagogică are moartea! Ce aliniere perfectă între foștii inamici care prezintă onorul Morții însăși, laolaltă, ce horă macabră a ucișilor și a ucigașilor, ce revărsare subpământeană a oaselor ruginite, a femurelor, a tibiilor, a claviculelor și a tigvelor de oameni tineri, trimiși să moară pentru țară, împărat ori credință. Cu toții ar trebui să fi ajuns în rai, căci iadul l‑au văzut cu proprii ochi. Nu și l‑au dorit, nu au făcut nimic să ajungă acolo, așadar sunt sigur că Dumnezeu i‑a scos frumușel la largul eternității, în răcoarea și liniștea raiului, să uite de bubuitul tunului și de mizeria tranșeelor, de rănile și de suferințele îndurate, de dorul sfâșietor și de neputința de a schimba individual istoria. Mausoleul este pictat de Dan Ioan Rusen, un tânăr artist, care este totodată și ghidul muzeului Comanei, refăcut din temelii.

Croit după toate normele muzeografice moderne, spațiul memorialistic cuprinde de la pluguri țărănești la oale și ulcele, de la picturi valoroase la icoane moderne, de la costume de film lăsate aici de Sergiu Nicolaescu când a turnat faimoasa peliculă „Mihai Viteazul” (1971) până la hărți și artefacte din diferite epoci istorice. Lada de zestre a Comanei este mare și este cu atât mai mult de apreciat faptul că între bălțile Neajlovului (care face aici o adevărată deltă interioară), locuite de un fabulos desant de păsări sălbatice, dar și călcate de răpitorii feroce din istoria noastră (turci, tătari, ruși, nemți, bulgari etc.), s‑au putut păstra atât de multe valori, dintre care cea de căpătâi este și rămâne credința ortodoxă curată!

Text & foto:
Răzvan BUCUROIU