LOADING

Type to search

Sub taina icoanei – Interviu cu pictorița Elena Murariu

Sub taina icoanei – Interviu cu pictorița Elena Murariu

Share

Doamna Elena Murariu a început să picteze încă din copilărie, când, mergând la şcoală, a fost remarcată încă din primele săptămâni de învăţătoarea sa, care i‑a sfătuit pe părinţi să îi îndrepte paşii pe această cale. De la vârsta de zece ani s‑a transferat la Şcoala de Arte din Botoşani. A urmat apoi Liceul de Arte Plastice la Iaşi, Facultatea de Arte Plastice la Bucureşti şi o specializare în restaurare în Italia.

„A fost voia lui Dumnezeu…”

Cum aţi devenit din artist laic artist creştin?

Cred că a fost voia lui Dumnezeu. În liceu admiram, ca om şi artist, o profesoară care făcea tapiserie şi mi‑am dorit să fac acelaşi lucru. Am dat doi ani la rând la facultate la Bucureşti, la specializarea Tapiserie, dar nu am fost admisă. Anul următor, secţia s‑a desfiinţat şi atunci am fost admisă la specializarea Artă monumentală şi restaurare. Aceasta mi‑a dat posibilitatea să lucrez la restaurarea mai multor biserici. O dată ajuns în biserică, vezi anumite lucruri şi începi să îţi pui întrebări, vrei să afli răspunsurile şi, încet‑încet, te schimbi.

Ce tehnică folosiţi?

Lucrez mai cu seamă tehnica clasică a icoanei pe lemn, dar şi tuş pe hârtie, căci în această tehnică îmi pot exprima foarte rapid ideile. Îmi dă o mare libertate de expresie.

Figurile dvs. sunt foarte expresive. Cum se nasc ele?

Expresia porneşte de la datele pe care le avem despre sfântul respectiv, restul ţine de abilitatea profesională, de limbajul specific fiecărui iconar.

De exemplu, am remarcat în seria „Fiului risipitor” faptul că şi porcii au o expresie aparte.

Într‑adevăr, am ţinut ca fiecare porc să aibă propria expresie, să nu fie o suită de porci. Porcul e văzut ca un motiv al căderii, al înstrăinării, dar într‑una din lucrări apare motivul scroafei cu purcei, care, până la urmă, e tot o creaţie a lui Dumnezeu. În momentul căderii absolute, fiul risipitor se compară cu acei purceluşi care se află lângă scroafă. Parabola e dusă mai departe şi am făcut aceasta pentru sensibilizare. Accentul în expoziţie, dacă avem în vedere ponderea lucrărilor, este pus pe lumină, pe ridicare. Dar cred că noi astăzi avem nevoie de nişte imagini care să ne trezească, şi eu am făcut această licenţă artistică pentru trezire.

„Majoritatea proiectelor mele sunt de lungă durată”

Cum au luat naştere proiectele dvs.?

Firesc, acordând atenţie la ce mi‑a ieşit în cale. În timpul proiectelor de restaurare, am ajuns să lucrez în biserici brâncoveneşti şi să îmi pun întrebarea: cine este Brâncoveanu? Mi‑am dat seama că este mult mai mult decât ce am învăţat la istorie şi am fost impresionată de lucrarea lui foarte complexă, martiriul fiind o încununare a unei nevoinţe culturale şi diplomatice. Proiectul a pornit de la ceva mic, o curiozitate a unui om care merge pe o cale, atras de o lumină şi totul s‑a constituit în timp. Majoritatea proiectelor mele sunt de lungă durată. Pornesc de la o dragoste la prima vedere şi o aprofundez şi descopăr minunăţii. Proiectul Brâncoveanu l‑am început o dată cu canonizarea sfinţilor, iar cel cu Fiul risipitor îşi are germenele în anii de facultate. Prima mea lucrare, realizată în urmă cu 30 de ani, arată o altă perspectivă asupra temei pocăinţei. Veriga următoare s‑a legat în 2000, când am realizat o altă parte din lucrări. Începând cu 2000, au fost diferite popasuri în care am revenit asupra temei, dar ea a devenit secundară când a intrat în prim‑plan tema Brâncoveanu, care mi‑a dominat viaţa vreo cinci ani. O dată finalizat proiectul Brâncoveanu, am revenit la temele vechi, de aceea apar foarte multe lucrări în 2015‑2016. În 2016, datorită contextului familial, am fost stimulată către tema aceasta, căci necazurile te îndeamnă întotdeauna la pocăinţă. Proiectul a fost ca o luntre de salvare, în care m‑am refugiat spre viaţă. Am vrut să fac expoziția anul trecut, dar lucrurile s‑au legat abia acum, într‑o perioadă când este în perfectă armonie cu Triodul. Pe durata anului trecut am amplificat proiectul.

Am avut perioade în care am continuat ce începusem. O temă este cea a Rugului Aprins, un proiect spre finalizare. O bună parte din aceasta s‑a vândut la Suceava, în cadrul expoziției Biserică în cer.

O altă temă pe care aş vrea să o duc la liman este cea despre dragoste. Dar este o continuă surpriză şi pentru mine încotro mă duc valurile şi întâmplările vieţii.

Am remarcat în expoziția „Fiul risipitor” şi rugăciunile reproduse pe anumite schițe.

Multe din lucrări conțin fragmente, în principal, din Imnul lui Andrei Criteanul, care fac referire, pe de o parte, la cei care au căzut şi s‑au ridicat şi, în acelaşi timp, la cei desăvârşiţi, cum ar fi Iov. „Asemănatu‑m‑am, nu lui Iov” şi atunci apare o figură care a căzut, „o, suflete”, şi eu m‑am asemuit, dar nu am fost la înălţime, căci ei s‑au ridicat. Imnul lui Andrei Criteanul e liantul expoziției, trece prin mai toate icoanele.

Ce ne puteţi spune despre icoana în care, pe de o parte, îi regăsim pe Adam şi Eva părăsind raiul şi, pe de altă parte, pe Fiul risipitor în braţele Mântuitorului? Pe mine m‑a impresionat asocierea pe care aţi făcut‑o.

Sunt două teme, două duminici din Triod: izgonirea din rai pentru neascultare, prin lipsa de pocăinţă pierdem raiul, iar în scena următoare, Fiul risipitor în braţele Mântuitorului înseamnă redobândirea raiului prin pocăinţă. Şi mai există şi trimiterea la Noul Adam: dacă aţi remarcat, chipul lui Adam seamănă mult cu chipul Mântuitorului. Sunt lucruri care apar în imne, nu sunt invențiile mele sau asocieri forţate. Doar că încă nu căpătaseră forma plastică.

Mi se pare că redă foarte bine starea noastră între perioadele de cădere şi cele de ridicare.

Aceasta am şi vrut să accentuez în proiect. Că toţi suntem fii risipitori, toţi ne regăsim în aceste teme: oaia rătăcită, drahma pierdută, fiul risipitor, tâlharul, vameşul, Maria Egipteanca şi în toate personajele din imnul lui Andrei Criteanul.

Icoană și identitate

Am remarcat în expoziție prezenţa Sfântului Ştefan cel Mare.

Sunt lucrări mai vechi. În 2004 am avut o expoziție pe această temă. Atunci am realizat o icoană hagiografică a Sfântului Ştefan cel Mare, care este la Putna. Două din lucrări erau pe tema pocăinţei şi le‑am inclus şi aici.

Şi rugăciunea către Sfântul Ştefan ?

Rugăciunea aceea face parte din acatistul sfântului şi a fost scrisă în perioada alcătuirii lui. Recitind‑o acum, am fost impresionată de actualitatea ei. Dacă şi în 2004 m‑a impresionat şi mi s‑a părut actuală, acum mi se pare mai profundă şi actuală, chiar cu o notă de prorocie.

În partea aceea a expoziției sunt câteva teme care au o notă mai patriotică, cu referire la ce facem noi, încotro ne îndreptăm ca țară, ca neam?

În acest context am folosit comparaţia cu ninivitenii, ilustrând pocăinţa lor, trimiterea la Parabola celor zece fecioare. Poate aţi observat şi lucrarea Păcatele noastre: uciderea pruncilor, cu trimitere la avort, la cauza părintelui Nicolae Tănase.

Şi Psalmul 136 de pe peretele cu suita porcilor l‑am ilustrat într‑o cheie actuală, a înstrăinării şi depopulării ţării, a exodului spre alte țări. Evreii plecaţi în Babilon sunt vrednicii noştri bărbaţi şi femei care muncesc în străinătate şi îşi agaţă lirele prin sălcii. Dar cunoaşteţi şi dvs. prea bine starea de la râurile Babilonului.

Iar acele rugăciuni pe care le‑aţi remarcat sunt: Psalmul 136, care se rosteşte în Duminica Fiului risipitor, Psalmul 50, o tâlcuire la Psalmul 136 a Sfântului Dosoftei, pe care am folosit‑o ca să subliniez implicarea patriotică până şi a Sfântului Dosoftei. Textul urmăreşte psalmul lui David, dar are o notă particulară, naţională şi folclorică, care mi‑a dat curajul să vin cu interpretarea şi cu tâlcuirea în cheie modernă a Psalmului 136. De exemplu, în loc de „organe” sau „lire” spune „bucium”, ceea ce m‑a bucurat foarte tare. Eu mă gândisem să reprezint buciumele, dar nu le‑am reprezentat. Mă tot gândeam ce aş putea să agăţ în sălcii. Noi nu avem în cântările noastre decât vocile. Ce să pun ca să fie adaptat specificului naţional? Clopotele? M‑am gândit că aş putea pune, eventual, buciumul sau cornul, dar nu a mai fost nevoie. Am găsit alt mod de a mă exprima.

Să înţeleg că vă e dragă şi cauza națională?

Nu ai cum să nu vibrezi la aşa ceva când faci un proiect cu Brâncoveanu, cu Ştefan cel Mare. Bineînţeles că nu merg la manifestaţii de stradă, dar consider că în faţa şevaletului, la mine în atelier, îmi pot exprima punctul de vedere.

Slujind printre sfinți

Există sfinţi de care să vă simţiţi mai apropiată?

Desigur, de Sfântul Siluan. Apoi îi iubesc foarte mult pe Andrei Criteanul, pe Efrem Sirul, îmi plac poeții.

Sunt toţi sfinţi care exprimă foarte bine starea de pocăinţă.

Îmi place mult textul frumos rostit. Mă inspiră ca pictor. Efrem Sirul foloseşte imagini foarte plastice, provocatoare pentru un pictor.

Să înţeleg că şi pe dvs. proiectul v‑a ajutat să traversaţi şi să vă ridicaţi din perioada aceea mai grea?

Desigur, a avut un rol taumaturgic.

Urmează altul?

Încă mai vreau să zăbovesc asupra acestei teme. Acum doi ani credeam că l‑am încheiat, dar anul trecut am continuat să lucrez. Încă simt nevoia să mai zăbovesc asupra lui. Şi tocmai astăzi mă gândeam la Sfântul Siluan şi aş vrea să fac un proiect despre viaţa lui. Tema nu este epuizată. Citesc textul şi tot refac schiţe.

Mai am câteva proiecte. La Revoluție aveam 27 de ani, am venit în Bucureşti şi era o atmosferă frumoasă, multă nădejde, eram dispuşi să facem lucruri mari, aveam idealuri înalte. Deja tatonam ideea artei creştine. Atunci am gândit să fac nişte icoane. Am trăit entuziasmul pentru Ştefan cel Mare, pentru Brâncoveanu, dar mă preocupau şi alte teme şi pe toate le‑am început aşa cum le simţeam. Cu voia lui Dumnezeu, am reuşit, încet‑încet, să şi finalizez din ele, chiar dacă unele au durat 15‑20 de ani. Cred că e bine, când eşti tânăr, să ţinteşti cât mai sus. Dacă îţi dă Dumnezeu zile, poate ajungi chiar mai sus.

murariu 2

Lupta cea bună

Acceptaţi şi comenzi atunci când lucraţi la proiectele dvs.?

Accept comanda care mă stimulează, cu care rezonez. De exemplu, am primit de la Mânăstirea Lupşa o comandă cu Înălţarea Sfintei Cruci. De curând, cineva mi‑a cerut să fac o copie a acestei lucrări. Nu pot accepta o astfel de comandă. Acea icoană era pentru mânăstirea de la Lupşa, în contextul de acolo. E icoană de hram şi se află în faţa unei racle cu sfinte moaşte. Am chibzuit mult pe care sfinţi din raclă să îi reprezint în icoană. Icoana de la Lupşa nu e potrivită contextului parohiei din Italia, pentru care am fost rugată să fac copia. Eu pot face o icoană şi parohiei din Italia, dar adecvată contextului de acolo.

Care a fost cea mai mare provocare pe care aţi traversat‑o?

Schimbarea mea interioară de la necredinţă la credinţă. Aceasta este cea mai mare provocare a unui om, care se petrece continuu. E o luptă de o viaţă, cum vedem şi în exemplul Sfântului Siluan. Poate unii sunt mai constanţi în stările lor. Eu însă nu sunt atât de stabilă şi am nevoie permanentă de reconectare la calea cea bună.

Este importantă credinţa pentru dvs.?

Sigur, fără credinţă nu aş putea face toate lucrurile acestea. Eu am ajuns de la pictură la icoană şi atunci mi‑am pus problema credinţei. Se poate picta icoană şi fără să fii credincios. Se aduc icoane din China cu vaporul. Există litografiile, care sunt „xerox”‑uri. Depinde cum te raportezi ca ființă, ca pictor, ca om la Dumnezeu. E o problemă interioară, personală. Poţi picta sau chiar cânta la biserică, dar în acelaşi timp să existe o prăpastie între tine şi Dumnezeu. E foarte dificil să pui o punte peste prăpastia aceasta. Dacă simţi nevoia şi încerci să o faci, e ceva extraordinar. Aceasta e şi semnificaţia expoziției: îţi vezi limitele şi simţi nevoia să fie o Mână care să te ajute, căci singur nu poţi construi acea punte.

A consemnat
Raluca PRELIPCEANU