Revista:

Lacrimile Basarabiei; Pan Halippa – de Vincențiu DASCĂLU

HALIPPA 01Numele său este indisolubil legat de cel al Basarabiei. Promovării şi apărării drepturilor locuitorilor ei Ie-a închinat întreaga viaţă, iar unirea cu Ţara a fost dezideratul său major. De aceea, biografia lui constituie nu atât o lecţie de patriotism, ci o mărturisire. Pentru că, înainte de a fi preşedintele Sfatului Ţării, este parte a unei lupte care continuă. Încă…

Exmatriculat… pe baze etnice

Se naşte la 1 august 1883, în comuna Cubolta din judeţul Soroca. Tatăl, Nicolae Halippa, este dascălul bisericii, dar şi al Mănăstirii Frumoasa din ţinutul Orheiului. Mama, Paraschiva, fiică de preot, este cea care se îngrijeşte ca toate să fie în buna rânduială pe care doar rugăciunea o poate aşeza. “Drumurile la mănăstire, însoţindu-şi tatăl, sfaturile Cuviosului Părinte Ioachim, stareţul locaşului în care simte că, făceam parte şi eu, ca şi oamenii, ca şi tot ce mă înconjoară din natură, din lumină” (Mihail Sadoveanu, Drumuri basarabene) sunt refugiudin faţa orelor de şcoală, ţinute în limba rusă, singura modalitate de supravieţuire fiind învăţarea mecanică a fiecărei lecţii. Situaţia continuă şi după 1893, când, acceptat la Şcoala Duhovnicească din Edineţ, nu asistă doar la amurgirea copilăriei, dar şi la noi încercări pornind tocmai de la neputinţa de a fi altceva decât român, căci “dintre ai mei nimeni nu îmbrăca gândul în horbotă muscălească”. De aici – pedepse şi umiliri, nu puţine, deloc uşoare. Pe parcursul celor cinci ani de studiu deprinde rusa şi astfel, în 1898, se numără printre cei admişi la Seminarul Teologic din Chişinău. O face spre a-şi bucura părinţii, cu încredinţarea că nu aceasta este calea sa. Urmarea: în 1904 se înscrie la Facultatea de Ştinţe ale Naturii din Dorpat – actualul Tartu – din Estonia. Este o opţiune firească atâta timp cât doar aici, din tot imperiul rus, sunt primiţi absolvenţii seminariilor teologice. Însă principalul avantaj este cel de a intra în contact cu ideile epocii. Se alătură asociaţiei studenţilor basarabeni şi acest fapt determină, în ciuda rezultatelor meritorii la examene, exmatricularea un an mai târziu. Este un preţ rezonabil dacă ţinem seama de faptul că parte dintre membrii asociaţiei, organizatori de conferinţe şi serate la care este abordată problema naţională, sunt arestaţi, parte dintre ei fiind deportaţi dincolo de Cercul Polar.

Lupta continuă

Revine în Basarabia şi se implică în întemeierea Partidului Naţional Moldovenesc. Soluţionarea crizei Rusiei trece prin afirmarea drepturilor naţiunilor din cadrul imperiului. Expresia imediată – publicaţia Basarabia, care se impune din 1906 ca tribună a doleanţelor românilor. Desigur, apariţia sa durează doar nouă luni, dar forţa cuvântului poate fi pe deplin înţeleasă amintind doar colectivul de redacţie: Constantin Stere, Emanoil Gavriliţă, Alexei Mateevici, Gurie Grosu, Ioan Pelivan. Ziarul este za a unui lanţ mult mai lung: înfrângerea armatei ruse în conflictul cu Japonia, valul de pogromuri antisemite din Basarabia, proiectele de reforme care doresc doar să salveze aparenţele, conducând la intensificarea luptei naţionale. Expresii ale sale sunt şi materialele din Basarabia semnate de Pantelimon Halippa. Două dintre ele sunt definitorii: Liga ţăranilor şi stăpânilor care face apel la unirea locuitorilor satelor într-o ligă, prinintermediul căreia să îşi impună “calitatea de oameni liberi pe care nimeni nu are a-i folosi spre slujirea interesului lui, căci a trecut vremea cnutului şi a promisiunii mincinoase şi, de asemenea, noi vrem şcoli moldoveneşti prin care cere introducerea limbii române ca limbă de predare”. De asemenea, în paginile acestei prime publicaţii în limba română, cu caractere ruseşti, este cerută acordarea autonomiei Basarabiei, fiind pusă, de asemenea, problema unirii cu România atâta timp cât “de o sută de ani Basarabia noastră, ţară de plugari români, a intrat în sânul popoarelor Rusiei, dar până acuma, basarabenii nu au luat nici o parte în mişcările lor naţionale” (Alexandru Nour).

Urmărit, umilit, refugiat, repatriat

Cum precizează Mircea Rusnac, Chişinăul este doar centrul mişcării, ca şi ziarul Basarabia. Apar noi publicaţii româneşti, precum şi Societatea moldovenească pentru răspândire a culturii naţionale, iar studenţii de la Kiev se alătură demersurilor. De aceea, represaliile nu pot surprinde. Printre victime – Pantelimon Halippa, care, invitat la Moscova, ca delegat la Congresul ţărănesc, se află în faţa refuzului autorităţilor de a-i elibera paşaportul. Îndrăzneala de a trece peste acest detaliu îi aduce purtarea pe jos din post în post, de la Moscova la Chişinău, supus dezaprobării în fiecare dintre localităţile parcurse vreme de trei luni. Şi totuşi, lupta continuă. Revoltele ţărăneşti din România anului 1907 îl determină să atragă atenţia asupra urgenţei soluţionării problemei ţărăneşti din Basarabia. Sătenii au nevoie de pământ. Aşa cum au nevoie de şcoală şi de slujirea Sfintei Liturghii în limba lor. Au nevoie de funcţionari care să îi înţeleagă şi de slujbe pe măsura pregătirii lor. Căci vremea robiei demult a asfinţit. Acesta este argumentul elaborării volumului Pilde şi novele.

Supus supravegherii Ohranei, reuşeşte să fugă în România. Şi, dispunând de răgaz, dornic a sluji în mod mai util mişcarea naţională, îşi definitivează studiile, fiind admis în 1908 ca student al Facultăţii de Litere, secţia istorie-geografie a Universităţii din Iaşi. Devine colaborator al Vieţii româneşti, rubrica sa, „Scrisori din Basarabia“, având rolul nu doar de a populariza problemele românilor de dincolo de Prut, dar şi de a consolida munca începută în coloanele Basarabiei. Acesta este motivul pentru care în 1912, la absolvire, în ciuda numeroaselor propuneri din partea prietenilor de a rămâne la Iaşi, preferă să revină acasă. “Nu mă îndoiesc că va veni vremea ca şi Iaşii să aibă nevoie de mine. Dar, până atunci, nu pot aparţine decât Basarabiei”.

Ajuns la Chişinău, publică volumul Basarabia, schiţă geografică. Pune bazele unei noi publicaţii, Cuvânt Moldovenesc, şi, din 1917, în calitate de director al revistei, devenită gazetă, este participant constant la toate acţiunile premergătoare Unirii. La Congresul ţărănimii basarabene este ales delegat pentru Congresul ţărănesc pan-rus. Devine, astfel, membru al Legislativului de la Petrograd şi acest statut îi permite să ia legătura cu membrii guvernului Kerenski în vederea obţinerii autonomiei. Din păcate, miza o constituie salvarea imperiului. Şi oricum, situaţia noului regim este fragilă. De aceea, îl abordează pe Lev Troţki şi în faţa poziţiei evazive a acestuia se adresează lui Lenin. Răspunsul lui Vladimir Ulianov este tranşant: “Procedaţi cum vă dictează conştiinţa naţională şi interesul politic! Dar hotărârea să fie luată de Sfatul Ţării” (Alexandru Chiriac). Bunăvoinţa viitorului lider sovietic este departe de a fi gratuită, el are nevoie de aliaţi pentru răsturnarea guvernului. Lucrurile încep să se precipite. Împreună cu Ştefan Ciobanu pledează pentru introducerea alfabetului latin, iar la 20 octombrie 1917, cooptat prin rezoluţia Congresului ostaşilor moldoveni în Biroul de organizare a Sfatului Ţării, acceptă funcţia de vicepreşedinte al acestui organ reprezentativ. De asemenea, pune bazele Universităţii Populare din Chişinău şi a Conservatorului moldovenesc.

Principala ameninţare o reprezintă mişcărea naţionalistă ucraineană, care emite pretenţii asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. Colacul de salvare este oferit de… Lenin prin intermediul Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia. La 2 decembrie, Pantelimon Halippa elaborează şi prezintă proclamaţia prin care Basarabia devine Republică Autonomă. Noua ameninţare o constituie destrămarea unităţilor militare ruseşti în urma loviturii de stat bolşevice. De aceea, la 24 ianuarie, Republica Democratică Moldovenească îşi proclamă independenţa ca replică la demersul similar al Ucrainei. Cum este evident că independenţa nu poate fi apărată prin forţe proprii, la 27 martie, prin votul Sfatului Ţării, Basarabia se uneşte cu România! Membru al delegaţiei prezente la Iaşi pentru anunţarea deciziei deputaţilor din Sfatul Ţării, Pantelimon Halippa devine, la 27 noiembrie 1918, preşedintele organului de reprezentare al Basarabiei. În această calitate reuşeşte să obţină concretizarea unor vechi deziderate: legea agrară, unirea necondiţionată cu România, fiind, de asemenea, conducătorul delegaţiei prezente la Cernăuţi şi la Alba Iulia ca martor al unirii Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Ţara-mamă.

Ideal împlinit. Pentru scurt timp…

HALIPPA 03Anul 1919 pare a aduce odihna meritată. Devine profesor de istorie-geografie al Şcolii Normale din Chişinău, formând luminătorii pământului pe care mulţi l-au vrut înghiţit de întuneric. Odată cu dizolvarea Sfatului Ţării, din 1919 până în 1934 este membru al Parlamentului României, reprezentând Partidul Ţărănesc din Basarabia, iar după 1921, Partidul Naţional Ţărănesc. Calităţii de deputat, apoi de senator, i se adaugă cea de ministru în diverse guverne şi de membru corespondent al Academiei Române.

HALIPPA 02

Anul 1940 îi oferă statutul de martor la răpirea Basarabiei de către Uniunea Sovietică. De aceea, sprijină cu aceeaşi intensitate ca odinioară Campania din Răsărit. Tocmai acest fapt îl transformă, şapte ani mai târziu, în duşman al poporului. Exclus în 1948 din Academie, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, închis, în lipsa unui proces, la Sighet. Doi ani mai târziu, alături de alţi deţinuţi de origine basarabeană, este livrat NKVD-ului, judecat la Chişinău de un tribunal militar şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. Acuzaţia – trădător al patriei… sovietice. Departe de a se resemna, elaborează o serie de memorii adresate ambasadei române de la Moscova. Fiecare dintre ele începe la fel: “Subsemnatul… neam de neamul meu români… mă aflu în Siberia, condamnat de un tribunal sovietic. Înţeleg să fiu pedepsit pentru vreo nelegiuire de patria mea, prin legile patriei mele. Dar dacă mă aflu aici întreb: de când Siberia este colonie românească?” (Alexandru Chiriac).

În 1955 este eliberat şi poate să se întoarcă în România. Unde este din nou arestat, întemniţat la Gherla până în 1957, când obţine, cu greutate, dreptul de a se stabili în Bucureşti. Locuieşte într-un demisol cuprins de igrasie şi doar şansa de a-l fi întâlnit pe… Lenin, fapt care îl face interesant pentru Partid, contribuie la ameliorarea vieţii sale. Ultimii ani îi consacră literaturii. Se mută la cele veşnice, la vârsta de 95 de ani, la 30 aprilie 1979, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica. Lucrările sale, aparţinând unor domenii diverse, de la literatură, istorie şi geografie la etnografie şi sociologie, au un unic subiect – Basarabia. Cea căreia I-a devenit simbol. Tocmai prin calitatea de martor-mărturisitor al suferinţelor şi împlinirilor ei.

Vincenţiu Dascălu