Revista:

«Bunicul meu dorea ca Ortodoxia să pătrundă adânc în inimile oamenilor»

Untitled

Interviu cu IPS Jonah Lwanga, Mitropolitul Kampale și și a toată Uganda

 

Când am ajuns prima dată la Kampala, în decembrie 2010, scopul meu principal a fost acela de a‑l întâlni pe Părintele Mitropolit Iona. După acea scurtă, dar memorabilă pentru mine întrevedere, mi‑am propus să revin cândva pentru a realiza un interviu cu Înaltpreasfinţia sa. Am ajuns din nou, în ianuarie anul acesta, şi l‑am găsit în acelaşi loc: în biroul său smerit de lângă catedrala ortodoxă din capitală. Cu cuvinte rostite rar şi apăsat, părintele mitropolit mi‑a descoperit câteva pagini de istorie trăită, rememorând oameni şi întâmplări care au marcat istoria Ortodoxiei în Africa de Est.

Înaltpreasfinţia voastră, despre începuturile Ortodoxiei aici, în Uganda, se găsesc acum numeroase materiale. Oricine cercetează un pic acest subiect va afla că în acest colţ de lume Ortodoxia nu a fost propovăduită de vreun misionar, ci totul a pornit de la râvna a doi tineri localnici care, cercetând istoria bisericească, au aflat despre Ortodoxie. Unul a fost Părintele Spartas, iar celălalt Părintele Obadiah, unchiul şi respectiv bunicul Înaltpreasfinţiei voastre. Ce ne puteţi spune despre ei?

Bunicul meu, Părintele Obadiah, s‑a căsătorit cu sora Părintelui Spartas. Deci sora Părintelui Spartas este bunica mea. Avem pe aici nişte materiale scrise în limba greacă, o autobiografie, nişte articole şi mai există şi o înregistrare video în care Părintele Obadiah povesteşte personal în limba engleză cum a fost totul.

Aş vrea însă să profit de această întrevedere şi să vă rog să ne povestiţi câteva amintiri personale despre Părintele Obadiah, bunicul Înaltpreasfinţiei voastre.

Amintirile mele personale sunt simple, extrem de simple. Şi foarte puţine. Şi Părintele Obadiah şi Părintele Spartas erau oameni foarte ocupaţi. Nu puteai să îi întâlneşti uşor.

Dar aţi locuit împreună cu sfinţia sa…

Este adevărat. Am stat împreună cu el câţiva ani. Dar e un fel de a spune că am stat cu el, pentru că el nu prea stătea
acasă. Nu stătea cu noi. El era permanent pe drumuri. În vremea aceea era singurul preot care putea să meargă încoace şi încolo. De aceea nu putea sta acasă prea mult timp. Venea, stătea vreo două‑trei zile şi apoi pleca în altă călătorie. Îmi amintesc că ori de câte ori era cu noi acasă, el nu uita niciodată să ne spună să ne trezim foarte de dimineaţă şi să ne facem rugăciunea. În fiecare zi. Şi înainte să mergem la culcare, după masa de seară, făceam cu toţii o rugăciune. La sfârşit obişnuia să spună cu voce tare o rugăciune cu cuvintele sale. Ce îl inspira Dumnezeu atunci. Şi de obicei pomenea şi anumite persoane care îl ajutaseră sau care plecaseră din viaţa aceasta. Eu însumi îmi amintesc foarte multe nume din rugăciunile lui şi ca episcop, când am ajuns în locurile de unde erau aceştia, am spus celor de acolo: „Pe aceştia îi ştiam din rugăciunile bunicului”…

Spuneaţi că Părintele Obadiah călătorea mult.

Călătorea prin toată ţara. Mergea în orice loc unde exista o comunitate, un grup care urma să se constituie într‑o parohie. Mergea să cerceteze lucrarea misionară, să aducă informaţii noi. Şi nu călătorea numai prin Uganda. Mergea şi în Kenya, să susţină şi bisericile de acolo.

Câţi ani a călătorit aşa Părintele Obadiah?

Mulţi, mulţi ani. De prin 1935 până prin anii ’70 pot să spun. Cât timp a fost în stare să se deplaseze. Cred că până în 1975 mai exact.

Bine, dar mijloacele de transport din vremea aceea pe aici…

Ooo! Din punctul acesta de vedere pot să spun că Părintele Obadiah a fost un om foarte puternic. Mergea cu bicicleta lui de aici până în Kenya! De asta avem atât de multe comunităţi ortodoxe în Kenya de vest. El este cel care le‑a fondat. Mergea şi stătea în Kenya de vest aproape o lună de zile. Apoi făcea rost de mijloace pentru a merge la Nairobi, pentru a fonda comunităţi ortodoxe şi acolo. Cu bicicleta? Cu bicicleta! Sunt sute de kilometri! Da, dar nu mergea dintr‑o bucată. Mai mergea, mai poposea… Ştiu şi câteva din rutele pe care le folosea. Îşi planifica: „Merg până la cutare persoană, apoi merg la cutare persoană…”. De exemplu, când mergea să viziteze pe cineva dintr‑o anume comunitate, lua cu el o carte pe care o avea de pe undeva şi stătea cu acela. Se aşezau şi copiau de mână toată cartea! Apoi mergea să se întâlnească cu altcineva. Activitatea sa misionară era propovăduirea, răspândirea, împărtăşirea cu ceilalţi a tuturor experienţelor sale. Tot ceea ce descoperea, tot ceea ce trăia, el comunica şi celorlalţi.

Erau o serie de texte pe care obişnuiau să le copieze. De mână, bineînţeles. Sfânta Liturghie, de exemplu, a fost copiată de toţi, de fiecare în parte, până când au primit mult mai târziu ceva mijloace de tipărire.

Chiar şi după ce am avut episcop, adică începând din 1959, el şi‑a continuat lucrarea. Preasfinţitul Nicolae venea pentru vreo două luni şi apoi pleca, însă Părintele Obadiah mergea să întărească Biserica. Mulţi dintre preoţii hirotoniţi nu aveau cunoştinţe teologice prea vaste. El era cel care mergea şi îi pregătea.

Şi ori de câte ori vreunii o luau pe o cale greşită, tot el era cel care spunea: „Nu, nu, nu! Asta nu e bine! Trebuie să procedăm aşa… Trebuie să facem aşa…”. Înţelegi? El era îndrumătorul lor. Şi făcea asta cu toată dragostea pentru Ortodoxie.

După mine şi după cum văd eu societatea noastră, Părintele Obadiah a fost o persoană extrem de dedicată chestiunilor duhovniceşti ale Bisericii. El dorea ca Ortodoxia să pătrundă adânc în inimile oamenilor. Şi ştia că fără efortul său personal asta ar fi fost foarte greu.

Ce credeţi că l‑a atras la Ortodoxie pe Părintele Obadiah?

Nu ştiu. Nu ştiu ce a iubit mai mult din Ortodoxie. Dar am simţit că a iubit mult Biserica şi credinţa ortodoxă. Ceea ce ştiu însă este că – şi acum vorbesc în general, nu numai cu privire la el – în cultura africană ceea ce fascinează în mod deosebit este ceremonialul liturgic, bogăţia ritualului bizantin. Aceasta a fascinat şi fascinează cel mai mult pentru că localnicii iubesc sărbătorile, iubesc să fie împreună. Să cânte împreună, să strige împreună, să bată din palme împreună. Au descoperit că Ortodoxia se potriveşte cel mai bine stilului lor de viaţă.

Ce studii avea Părintele Obadiah?

El nu a fost la şcoală niciodată. Nu a fost nici măcar la şcoala primară. Poţi să crezi asta? Tot ce a învăţat a învăţat prin propria lui străduinţă. A fost o persoană care a citit mult. Ori de câte ori prindea o carte din care putea afla ceva folositor o citea şi o recitea. El aparţinea de fapt cu totul bibliotecii lui. La un moment dat şi‑a cumpărat un curs Linguaphone cu discuri. Atunci când era acasă, înainte sau după masă, şi‑l aducea din camera sa şi îl punea în mişcare. Trebuia învârtit cu mâna, îţi dai seama, nu? Avea şi cartea care arăta pronunţarea cuvintelor în engleză. Făcea asta ca să înveţe limba engleză.

Uimitor! Aşa a învăţat limba engleză?

Da.

Oricum un asemenea instrument trebuie să fi fost ceva extrem de modern pentru vremurile acelea şi pentru locurile acelea…

Asta cu siguranţă!

Care a fost deci aria propovăduirii Părintelui Obadiah?

Între Kampala şi Nairobi el este cel care a consolidat toate comunităţile noastre. În vestul Ugandei nu prea a ajuns. Parohiile noastre din vestul ţării sunt fondate oarecum recent.

Şi dealul acesta din centrul Kampalei unde ne aflăm acum?

Locul acesta se datorează Părintelui Spartas.

A fost proprietatea lui?

Nu. Părintele Obadiah era misionarul, iar Părintele Spartas a fost politicianul. El era cel care mergea la întâlnirile cu autorităţile, el ţinea legătura cu oficialii şi se ocupa cu corespondenţa peste hotare. El a călătorit şi la Alexandria.

Regele de atunci, Chwa al II ‑lea, îi cunoştea şi ştia de intenţia lor de a aduce aici o „nouă” credinţă. Într‑o zi, la o întrevedere pe care au avut‑o cu el, a spus: „Puteţi merge şi vă puteţi începe lucrarea voastră acolo!”. Aşa au dobândit acest loc în centrul capitalei şi aşa a început oficial lucrarea noastră misionară în 1933.

Dacă îmi îngăduiţi, aş vrea să vă întreb câte ceva şi despre viaţa Înaltpreasfinţiei voastre. Cum aţi hotărât să vă dedicaţi viaţa Bisericii?

Atunci când am plecat de aici în insula Creta, în 1964, nu îmi era foarte clar în minte ce voi face. Am fost trei care am fost invitaţi în insula Creta de episcopul din Chania. După câteva luni petrecute acolo, preasfinţitul mi‑a sugerat să merg la seminarul pe care îl aveau la Mânăstirea Sfânta Treime – Tzagarolon. Nu m‑am opus, nu prea înţelegeam eu exact ce se întâmplă. M‑am dus. Preasfinţitul era de metanie din acea mânăstire şi a rânduit ca mie să mi se dea să locuiesc în chilia pe care o avea el acolo. Am stat vreo 3‑4 ani şi am avut ocazia să citesc pentru că aveau foarte multe cărţi. Am învăţat şi limba greacă. Asta mi‑a plăcut foarte mult. Dar mintea mea îmi spunea: „Dacă nu o să ştii greaca veche nu o să îi ştii nici pe Sfinţii Părinţi”. Şi unde să înveţi greaca veche? Cineva m‑a sfătuit să mă înscriu la secţia de Filosofie a Universităţii din Atena. Nu a fost uşor, cel puţin la început, dar după cinci ani mi‑am luat licenţa. Am vrut apoi să studiez şi teologia. Au fost ceva dificultăţi pentru că trebuia să beneficiez de o a doua bursă, dar până la urmă s‑a rezolvat. Şi am absolvit după alţi patru ani. Apoi, la sfatul episcopului meu, cel care mă adusese în Grecia, m‑am întors aici.

Dar atunci când v‑aţi întors în Africa, după ce aţi terminat studiile în Grecia, bunicul Înaltpreasfinţiei voastre era aici, nu?

Da. Părintele Obadiah era încă în viaţă. El a fost cel care a insistat foarte mult să slujesc Biserica. Mereu a spus asta. Ori de câte ori îmi scria vreo scrisoare, mereu îmi amintea: „Biserica îţi este mamă. Mama ta duhovnicească. Şi trebuie să îi slujeşti pentru că este în nevoie!”.

După un an, profesorul meu de la Atena, Înaltpreasfinţitul Anastasie, actualul Arhiepiscop al Albaniei, care venise locţiitor în Kenya şi care mă remarcase din facultate, m‑a chemat la el la Nairobi şi m‑a hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah. Am lucrat vreme de 10 ani, iar când a fost trimis în Albania a vrut să mă ia cu el, însă l‑am refuzat. „Trebuie să rămân în Africa!”, i‑am spus.

A trecut Biserica din Uganda şi prin încercări?

Desigur, cea mai grea perioadă pentru Biserica noastră a fost în vremea Mitropolitului Theodoros Nankyama. A slujit aici ca Episcop‑vicar din 1972 până 1994, când Uganda a fost ridicată la treapta de Mitropolie. În 1994, era deja foarte bolnav, era aproape la pat.

În toată vremea păstoririi lui aici au fost războaie. Uganda era într‑o luptă. Iar el slujea oamenilor. Oamenii fugeau de prin sate şi căutau scăpare aici. Îl sprijinea cu bani şi o frăţie misionară din Grecia, iar el cumpăra mălai şi fasole ca să îi hrănească pe toţi aceia. Era aici la noi şi un medic care îngrijea răniţii care veneau la spitalul nostru.

De câte ori nu a scăpat chiar preasfinţitul de gloanţe, de câte ori l‑au înconjurat… Dar a scăpat. La ocrotit Dumnezeu. După ce mă întorsesem din Grecia, până să plec la Nairobi, aveam camera mea aici. Odată, la praznicul Sfintei Marina, pe la 4 dimineaţa, soldaţii au înconjurat casa aceasta şi unul dintre ei a dărâmat o uşă mică ce era pe atunci aici şi a intrat înăuntru. Pe Preasfinţitul Theodoros îl căuta, dar nu ştia unde e camera lui şi a nimerit în camera mea. Am ridicat mâinile sus şi am schimbat câteva cuvinte. Şi cum vorbeam noi, preasfinţitul a venit prin spate şi l‑a întrebat cu blândeţe: „Ei, ce cauţi pe aici?”. Soldatul a realizat că dacă am fi fost oameni răi l‑am fi omorât deja. Totuşi i‑a cerut preasfinţitului să îngenuncheze. Preasfinţitul i‑a răspuns: „Nu. Eu îngenunchez numai în faţa Dumnezeului meu! Nu în faţa ta!”. Între timp, un alt soldat a intrat şi a luat radioul care era deja pornit pentru ştirile de dimineaţă. Nu ştiu ce a fost în capul lor, dar cred că s‑au gândit că dacă eram doi înseamnă că ar trebui să mai fie vreun radio şi s‑a apucat să îl caute. În timpul acesta, preasfinţitul s‑a dus înapoi în camera lui şi s‑a încuiat înăuntru, iar eu m‑am ascuns după frigider. Când şi‑au dat seama că am dispărut s‑au speriat şi au plecat pentru că deja se luminase de ziuă. Asta se întâmpla Interviu prin 1980. Şi astfel de incidente aveau loc mereu.

Care este situaţia Bisericii Ortodoxe din Uganda astăzi?

Şi în vremea mea au fost greutăţi, dar Biserica noastră creşte. Din fericire pentru mine eu nu am venit în Uganda ca Episcop‑vicar. Vicar am fost numai în Tanzania. Venind ca mitropolit, am putut face inclusiv hirotonii. Şi astfel avem acum aproape 70 de preoţi şi 105 parohii. Biserici de zid avem cam 55. Avem şi vreo 90 de şcoli.

Aşadar sunt comunităţi cu şcoală, dar fără biserică…

Exact! De la început Părintele Obadiah şi Părintele Spartas au avut convingerea că dacă nu se vor ocupa de educaţia copiilor şi tinerilor Biserica nu va creşte. De aceea au fondat şcoli. În general porneau de la o simplă cameră unde se puteau aduna copiii, dar care era folosită şi de adulţi pentru rugăciunea lor de duminică. Aşadar au început prin a pune bazele unui sistem de şcoli. Acei copii au fost cei care au fost mai târziu botezaţi. Chiar şi primul nostru mitropolit, Înaltpreasfinţitul Theodoros, a venit în Biserică tot prin intermediul şcolii.

Şi cine predă?

Profesorii noştri sunt diverşi. Avem chiar şi profesori musulmani la anumite materii. Nu îi deranjează că predau la noi. Avem aceeaşi programă şcolară ca cea a şcolilor de stat. Pe lângă aceasta există însă şi ore de religie predate de preoţi. Nu impunem aceste ore. Participarea este opţională, însă astfel tinerii noştri capătă şi importante cunoştinţe teologice şi mulţi s‑au botezat. Am spus preoţilor noştri: „Nu forţaţi pe nimeni. Anunţaţi‑i că vinerea avem Sfânta Liturghie pentru ei. Cine vrea poate participa”. În primii ani au fost câţiva. Acum bisericile sunt pline şi trebuie să stea şi pe‑afară. Iar cine doreşte, cere să fie catehizat şi noi îl catehizăm şi apoi îl botezăm.

Şcoala este gratuită?

Nu facem din şcoală o afacere, dar este bine să existe o taxă de subzistenţă, un minim cu care părinţii să susţină profesorii. Avem în jur de 650 de profesori care primesc salariu.

Orfelinate aveţi?

Avem şi 9 orfelinate. De fapt când am venit mitropolit le‑am cerut preoţilor să ia în evidenţă copiii cu probleme şi mai ales pe cei orfani. Le‑am cerut apoi să aibă câte o casă pentru aceşti copii şi care să fie responsabilitatea parohiei, nu a episcopului. Bineînţeles că atunci când episcopul obţine ceva susţine şi el cu ce poate. Şi sistemul funcţionează. Chiar dacă sunt foarte săraci, ei se străduiesc. Au înţeles că a crescut comunitatea şi că episcopul nu îi poate asista pe toţi.

Care este perspectiva Ortodoxiei în Uganda, aşa cum o vedeţi Înaltpreasfinţia voastră?

Biserica noastră creşte, dar mai creăm şi probleme… Mai ales romano‑catolicilor. Ei se tem foarte mult. Îşi spun cu îngrijorare: „Au venit!!!”. Să îţi dau un exemplu. Doi tineri care acum sunt preoţi au cumpărat ceva pământ de la o maică romano‑catolică care avea nevoie de bani. Când a auzit episcopul catolic a început să se plângă: „Vai de mine! Acum o să plece toţi la ortodocşi!”…

 

A consemnat Silviu‑Andrei VLĂDĂREANU