Revista:

Schitul Jgheaburi, o mirifică sihăstrie

Untitled

Binecuvântarea peregrinărilor în lumea monahală vâlceană se amplifică o dată cu marea de lumină care se cerne din ceruri peste acest anotimp al florilor şi pădurilor înverzite. În nemărginita Lui bucurie de a‑i îndruma pe oameni spre locurile încărcate de spiritualitate, Dumnezeu a rânduit ca până la aceste vetre monastice izolate drumul să fie o binecuvântare. La Schitul Jgheaburi se ajunge însă cu mai multă nevoinţă, din pricina locului în care acesta a fost înălţat, dar efortul este răsplătit de o trăire aparte. Pe locul ctitoriilor lui Radu Negru şi Matei Basarab se află astăzi o bisericuţă din piatră, cu totul diferită de ctitoriile vremii, care te întâmpină într‑o mare de flori. Şi pentru ca înălţarea spirituală să fie întregită întru tămăduire trupească, în imediata apropiere a schitului dăinuie Izvorul Tămăduirii, un izvor cu apă sulfuroasă căutat de toţi cei care au nevoie de vindecare.

 

Drumul până la schit nu este tocmai uşor

Într‑o cromatică dominată de verde crud, cum vii dinspre Râmnicu Vâlcea, în partea de nord‑vest a oraşului, un drum împădurit extrem de pitoresc te duce spre comuna Stoeneşti, aşezare de vâlceni, cu oameni primitori şi dornici de vorbă. La început de drum, eşti fascinat de atmosfera de drumeţie, dar după vreo 19 kilometri de mers cu maşina trebuie luată o hotărâre înţeleaptă, în sensul că ai de ales între drumul care duce spre Piscul Mare sau cel care ajunge în satul Deleni. Un astfel de drum forestier însoţeşte orice călător pe meleaguri vâlcene, spre a străbate această vale, aflată pe fundalul unei aşezări strâmte şi adânci, străjuită de pădurea de foioase, al cerui foşnet, chiar şi primăvara, pare a‑ţi fi statornic tovarăş de drum. Eu însă am ales varianta de scurtătură, aceea a unei potecuţe înguste ce şerpuieşte printre păduri, de la Piscul Mare şi până în curtea Schitului Jgheaburi, distanţă care se poate face cam în vreo oră – o oră şi jumătate de mers.

Bisericuţa din piatră pare mai presus de timp

La capătul acestui drumeag, atipic pentru orăşeanul care încet‑încet nu mai este deprins cu mersul pe jos, aici, în gura de rai de la Jgheaburi, te laşi îmbrăţişat de prospeţimea şi verdeaţa locului şi te trezeşti înconjurat de o mare de hortensii, care înmiresmează drumul ce duce spre bisericuţa schitului. Cel dintâi aşezământ datează din anul 1827, când preoţii şi enoriaşii din parohiile Cheia şi Cacova au ridicat biserica pe locul unei ctitorii din anul 1640 a lui Matei Basarab, care între timp se ruinase. Deşi a fost făcută cu ajutorul celor două comunităţi, aşezarea de la Jgheaburi nu a fost concepută pentru o obşte monahală, ci pentru un singur om, aceasta fiind şi explicaţia lăcaşului extrem de redus ca dimensiune. Lucrările de construcţie a bisericii au fost coordonate de logofătul Matei, care a avut mare ajutor şi din partea Mitropolitului Teofil, dar şi a Episcopilor Ilarion şi Antim Ivireanul. Pisania însă ne dă informaţii preţioase, în sensul că pe actuala vatră monahală au existat de fapt două lăcaşuri de închinare: o bisericuţă din lemn, datând din preajma anului 1300, de pe vremea domniei lui Radu Vodă, şi o alta din vremea domnitorului Matei Basarab, din anul 1540. Biserica din piatră şi cărămidă din incinta Schitului Jgheaburi este o biserică fără turlă, având un aspect de navă şi este individualizată prin detalii arhitecturale specifice stilului muntenesc din vremea aceea. Pereţii din interiorul bisericii au fost împodobiţi cu pictură în stil bizantin, în tehnica a fresco, de către meşterii Ilie Zugravul din Teiuş şi Constantin Zugravul din Zmeuret. Pridvorul bisericuţei este imaginea vie a unei fortăreţe, fiind susţinut de şase stâlpi masivi din piatră, care sporesc particularitatea arhitecturală şi care dau locului o dimensiune aparte. Meditând pe banca din dreapta bisericii, acolo unde parfumul florilor se întrepătrunde cu cel al smirnei, nu ştii dacă locul acela este predestinat rugăciunii sau eliberării de toate cele lumeşti. Duhul monahal dăinuie de secole pe aceste meleaguri vâlcene, iar urme ale sihaştrilor se simt parcă la fiecare pas în acest lăcaş. Istoria ne desluşeşte dimensiunea timpului monastic, de dincolo de repere ştiute sau neştiute ale vieţuirii monahilor, dintr‑o lume a pustiei acestor locuri.

„La Jgheaburi” e de fapt „Izvorul Tămăduirii”

Până în anul 1959, la Schitul Jgheaburi au vieţuit călugări, iar în marea lor majoritate au fost iubitori de viaţă pustnicească. În acest sens, o mărturie ne‑a rămas chiar de la Sfântul Nicodim de la Tismana, care trecând prin aceste locuri a găsit la Jgheaburi un singur monah, continuator al vieţii pustniceşti de pe aceste meleaguri. Acesta era sfetnicul pe care oamenii locului îl căutau ori de câte ori aveau nevoie de un sfat duhovnicesc, acolo, lângă izvorul cu apă sulfuroasă. Şi astăzi apele acestui izvor sunt tămăduitoare pentru toţi cei care se încumetă să ajungă până aici. Denumirea dată de oamenii locului, „La Jgheaburi”, este legată de izvorul care a fost captat dintr‑un izvor iniţial ale cărui şuviţe tămăduitoare se preling din peretele de piatră al muntelui. La sărbătoarea ortodoxă Izvorul Tămăduirii credincioşii din întreaga ţară vin să ia apă binecuvântată, pe care o păstrează tot anul şi din care vor bea întru vindecarea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Apa sulfuroasă este tămăduitoare pentru diferite afecţiuni ale organismului, iar legătura spirituală cu apa de la Jgheaburi duce la eliberarea de patimi şi înălţarea spirituală la care tinde fiecare creştin. La Schitul Jgheaburi se ajunge, după cum vă spuneam, în condiţii destul de grele, acesta fiind aproape complet rupt de lume. Pe lângă faptul că se ajunge foarte greu, izolarea pelerinului care doreşte să poposească aici este desăvârşită: curentul electric nu există, iar telefonul mobil devine un simplu obiect de decor. Practic, odată ajuns la Schitul Jgheaburi, nu mai ai unde să înaintezi şi nici să cauţi un popas prin apropiere.

Mai mult decât o binecuvântare

Deşi imaginea pe care o găseşti în fundătura aceasta te întâmpină cu o mare de flori, ulterior îţi dai seama de posibilităţile infime ale vieţuitoarelor din obştea de la Schitul Jgheaburi de a‑şi asigura cele necesare traiului de fiecare zi. Mica grădină, improvizată cu ajutorul unor terase trasate cu sapa, face ca acolo să crească cele câteva legume mai rezistente la condiţiile locului, dar care cu siguranţă nu pot asigura hrana de fiecare zi a măicuţelor. Maica Antonia, stareţa acestui sfânt lăcaş, vede însă totul dintr‑o altă perspectivă, mult mai optimistă. „Dumnezeu a rânduit viaţa monahală după alte rigori, iar acolo unde este un mediu favorabil rugăciunii, nevoinţele sunt mult mai uşor de trecut. Orice ascultare făcută cu dragoste şi bucurie duhovnicească face ca aceste mici inconveniente să treacă neobservate pe lângă noi. Marea aceasta de flori, aerul proaspăt şi albastrul cerului care curge cu dărnicie peste obştea noastră, toate acestea sporesc rugăciunea şi ne dau putere. Într‑o bună zi, pădurea de peste râu a început să vină la vale, în picioare, cu rădăcini cu tot. Prilej de îngrijorare, ar spune cineva. Nici vorbă! Tot acest peisaj cutremurător s‑a oprit, ca prin minune, iar mânăstirea noastră nu a avut de suferit. A fost încă un semn că Dumnezeu ne ocroteşte aici, în locul acesta departe de lume, unde El a rânduit să rămână şi să dăinuie în veci această vatră monastică”.

Acest mirific loc de sihăstrie este ca o mângâiere pentru cei care se încumetă să străbată drumurile aproape impracticabile sau cărăruile ce şerpuiesc în urcuşuri şi coborâşuri repetate. Tocmai de aceea verdeaţa pădurilor şi murmurul unor pârâiaşe croşetate parcă în completarea peisajului de poveste, toate acestea îţi răsplătesc efortul fizic, hrănind sufletul cu alese bucurii întru limpezirea sufletului. Astfel, liniştea monahală este deplină, iar mireanul ajuns în această lume a meditaţiei şi a rugăciunii trăieşte o revelaţie la care nu a gândit niciodată.

 
Mariana BORLOVEANU