Lumea Credinței nr. 5 (154), mai 2016

coperta LC 154

EDITORIAL – LECȚIA DE ÎNVIERE SAU CEA DE ANATOMIE?

Dacă tema actualei campanii electorale nu mai e chiar lupta anticorupţie (că între timp parcă s‑a mai demonetizat şi ea), a apărut în schimb alta: cea a naţionalismului „de grotă” şi a legionarilor reinventaţi.

Un lucru devine din ce în ce mai clar: orice discurs public ţinut în registrul credinţei şi al Crucii tinde să fie calificat ca având tentă legionară. Orice referire pozitivă la Biserică (în special cea Ortodoxă) va fi etichetată pe loc drept discurs fundamentalist, fanatic, obscurantist. Orice referire la morţii din închisorile comuniste, la suferinţa unor generaţii de români decimate trupeşte şi mutilate sufleteşte poate fi bănuită ca purtătoare de subtile accente antisemite şi antieuropene. Stai şi te întrebi: ce se întâmplă, de fapt, cu societatea românească?! Iar, mai nou, faptul că Marian Munteanu este etichetat ca legionar acum, în 2016, îi dă perfectă dreptate – nu‑i aşa? – lui Ion Iliescu să fi chemat minerii în Piaţa Universităţii în 1990 şi să snopească în bătaie elementele duşmănoase! Cu alte cuvinte, victima a rămas tot victimă (bătută atunci, linşată mediatic acum), iar călăul îşi vede de treabă, bucurându‑se de pensie (şi de prestigiu), ca orice om onorabil…

Eu cred că deja ne aflăm în faţa unor provocări atent construite, în care ni se tot bagă băţul prin gard, să se vadă cine muşcă din el. Şi cum o face… Cu alte cuvinte, să mai alcătuim un „inventar” al incomozilor, al celor care nu sunt „pe linie”, al cârtitorilor faţă de mainstream şi establishment, al opozanţilor corectitudinii politice, devenită din ce în ce mai strâmtă, mai intolerantă, mai radicală.

România pare că se transformă, pe zi ce trece, într‑un mare laborator de reeducare a unor conştiinţe târzii, care ţin la o credinţă vetustă, întunecată, fără orizont, numită creştinism. Credinţă care vorbeşte despre Înviere şi nu numai despre legile naturale, despre persoana umană şi nu numai despre individ sau mase, despre milă şi nu numai despre eficienţă, despre buna tradiţie a umanităţii şi nu numai despre figuraţie ieftină pe Facebook, despre ierarhie a valorilor şi nu numai despre devălmăşie axiologică totală şi clisme psihanalitice de grup. O credinţă veche, da, dar în orizontul căreia – culmea! – are loc şi moscheea de lângă Casa Scânteii! Pe când Catedrala noastră este scoasă  din machetă” de liderii de opinie ateistă, exact aşa cum făcea Ceauşescu odinioară cu ceea ce nu‑i convenea ideologic. Halal echidistanţă, halal principii democratice, halal respect pentru convingerile celuilalt!

„Băieţii deştepţi” se vede că nu sunt numai în energie, ci sunt şi în presă, între politologi şi între formatorii de opinie. Căci şi aceştia cumpără ieftin ideologie la bucată şi o vând scump, făcând un profit frumuşel. Au învăţat partitura, au înţeles cine e dirijorul şi deja acum cântă singuri, fără profesor, fără repetiţii. Talentul şi râvna lor schimbă însă lumea noastră românească din temelii, aşa cum NU au schimbat‑o generaţia de paşoptişti, nici cea de junimişti, nici cea care a făurit România dodoloaţă, nici cea care a mucegăit în temniţe, nici cea din Piaţa Universităţii – la un loc! Pentru că, în nici măcar o jumătate de generaţie (în ultimii 15 ani), românii chiar Îi întorc spatele cu adevărat lui Hristos, îşi părăsesc tacit rădăcinile istorice, se leapădă jenaţi de propria ţară şi de bunul simţ nativ. Să nu credeţi că plâng acum, ca un nostalgic reşapat, pe amintirile idilice fabricate de maşinăria de propagandă deşănţată de tip „România Mare” (bătrâna Securitate) sau de blogosfera ortodoxă isterică, plină de venin la adresa a „tot ceea ce este diferit, ecumenist sau sectant”. Nu. Dar nu pot să nu constat, cu îngrijorare, că un popor micuţ, cuminte şi marginal geografic (aşa cum suntem noi), cu toate complexele şi neîmplinirile lui, o dată scos din logica suferinţei asumate prin taina credinţei, a disponibilităţii „senine”către jertfă, a voinţei de a se mântui/salva prin faptă bună şi asceză –, aşadar o dată îndepărtat de sursa care este Hristos Mântuitorul, ajunge să fie un popor cu adevărat mic, meschin, numai bun de băgat într‑un Taxi hârbuit şi cărat de ici‑colo, prin contemporaneitate.

Devenim, astfel, o adunătură de pripas, care chiar nu mai face nici cât o ceapă degerată, căci identitatea (şi nobleţea”) noastră era una pur spirituală, iar mai apoi culturală, etnică şi lingvistică – cu tot ce derivă de aici. Ceea ce ne definea era, singular şi indubitabil, tocmai credinţa noastră şi modul cum am aplicat‑o în momentele de graţie ale istoriei personale şi naţionale – atât cât au fost acestea. Dacă eram atei, ar fi fost mai bine? Dar dacă în loc de mânăstiri ridicam numai spitale, eram mai sănătoşi? Dar dacă în loc de biserici făceam numai şcoli, oare eram mai învăţaţi? Exact asta au făcut comuniştii, şi care a fost rezultatul pe termen lung? Noi trebuie să ridicăm şi biserici, trebuie să construim şi spitale, şi şcoli. Că le place sau nu promotorilor noii ordini, n‑avem ce le face. Câtă vreme ne mai numim români, trebuie să ne comportăm ca atare, şi nu altfel. Aşadar, haideţi cu toţii la Înviere, că numai aici e lecţia de viaţă! Dincolo e doar „Lecţia de anatomie”…

Răzvan BUCUROIU

Articole asociate: