Revista:

Despre Dumnezeu, lemn şi catedrale mai mult sau mai puţin smerite

Untitled

Trupa „Taxi” a lansat luna trecută un videoclip intitulat Despre smerenie, care a stârnit o adevărată furtună mediatică, generând, în mai puţin de o săptămână de la postarea pe youtube, 1.200.000 de vizualizări. Pentru cei care nu l‑au urmărit până acum, mesajul său este simplu: solistul Dan Teodorescu are un vis – Îl caută pe Dumnezeu în noua Catedrală Patriarhală, dar nu Îl găseşte, plecând şi întâlnindu‑L apoi într‑o mică biserică de lemn. Pentru că – spune solistul, alături de alţi 33 de artişti, actori de cinema şi vedete TV care apar în videoclip – „Dumnezeu iubeşte lemnul, / Lemnul şi spaţiile mici”. Acesta este refrenul, poţi să îl contrazici? Da, dar nu este simplu. Poate că tocmai de aceea mulţi nefericiţi, autointitulaţi sau nu ortodocşi, s‑au apucat să toarne zoaie. De parcă apărarea noii Catedrale Patriarhale se face musai cu bâta.

Superbele biserici româneşti nu sunt neapărat norma Ortodoxiei

Un comentariu este imperios necesar. E limpede, cred eu, pentru orice om cu o brumă de cultură, că noi românii nu am excelat în edificii de dimensiuni impunătoare. Că geniul nostru, dacă e să îl acceptăm, pentru că şi aici suntem dezbinaţi, e în arta de a gestiona tocmai „spaţiile mici”. Istoria noastră a fost mai grea decât a apusenilor, iar noi am ştiut să îi răspundem cu mult farmec, dându‑i Cuvântului un Trup care să fie pe potriva vremurilor, aproape de nevoile neamului nostru. Ne‑am adaptat în chip fericit, izbândind să populăm estetic creştinătatea cu o artă originală. Este în lăcaşele noastre bătrâne, de lemn sau de piatră, ridicate prin sate şi mânăstiri, o atmosferă atât de intimă încât Hristos pare aşa de aproape că te sărută pe frunte. Şi pentru că am simţit fierbinţeala delicată a acestui sărut, am avut curajul să Îl îmbrăcăm ca prunc în ie şi să‑L culcăm cu copiii noştri în colinde. Nu trebuie să ne fie ruşine cu asta, ba chiar dimpotrivă. Din acest punct de vedere, clipul ar putea fi înţeles ca un elogiu adus culturii noastre tradiţionale, o cultură a lemnului şi spaţiilor mici pe care un grup de artişti, sensibili la frumos cum sunt toţi artiştii, nu aveau cum să o treacă cu vederea. Mă bucur că au pus‑o în valoare printr‑o creaţie decentă. Dar…

Dumnezeu iubeşte şi lemnul, şi marmura, şi spaţiile mici, şi cele foarte mari

Untitled2Trupa „Taxi” şi cei 33 de prieteni aplică implicit şi o judecată reducţionistă – Dumnezeu iubeşte doar lemnul şi spaţiile mici, aşadar e mai greu (sau deloc) de găsit în marmură şi aur, în maiestuozitatea unei catedrale, mai ales în cea a Mântuirii Neamului. Ceea ce sună cool, ca să fiu şi eu în trendul „hipsteresc”, dar nu şi adevărat. Cultura lăcaşelor ecleziale româneşti e superbă, dar nu e unică şi nu constituie nicidecum singurul dreptar în materie de biserici ortodoxe. În fond, Iisus Însuşi a numit Templul din Ierusalim, aşa mare şi aurit cum era, „Casa Tatălui Meu” şi a mers deseori acolo pentru a se ruga sau pentru a propovădui, iar după El şi Apostolii, care au folosit acest templu chiar şi după Înviere. Iar cine a păşit vreodată în Sfânta Sofia, acea minune în care Iustinian, unul dintre cei mai mari împăraţi romani, a risipit cu toată generozitatea marmură, aur şi pietre scumpe, ştie că o catedrală poate accentua o latură a legăturii noastre cu Dumnezeu pe care o biserică de lemn nu e chemată să o facă. Dacă într‑o biserică de lemn din Ardeal Hristos coboară la tine şi te sărută pe creştet, în spaţiul diafan al cupolei de la Sfânta Sofia El Se dilată nemărginit. Aşa ajungi, copleşit, să realizezi cât de mare e Dumnezeu şi cât de mic eşti tu în faţa Lui. Atât de copleşit încât, atunci când o delegaţie a lui Vladimir I cel Sfânt, cneazul Kievului, a venit la Constantinopol şi a vizitat Sfânta Sofia, i‑a scris acestuia: „Am văzut cerul coborât pe pământ!”. Acest strigăt de uimire în faţa uneia dintre cele mai frumoase catedrale ale lumii a dus Rusia întreagă la creştinism. Nu e puţin şi poate că tocmai de aceea postmodernitatea a ales să practice:

Un transfer păcătos

Untitled2Aşadar, măreţia unei catedrale te poate smeri. Or, un om smerit este un om foarte aproape de Dumnezeu. În acest ultim punct, legat de smerenie, cei de la „Taxi” păcătuiesc iremediabil. Şi nu prin inadecvare, care a fost şi ea semnalată de mai mulţi jurnalişti – e oarecum ridicol ca mari staruri TV cu show‑uri glamour şi spectacole în săli polivalente să pledeze pentru smerenie –, ci printr‑un transfer care nu e practicat doar de ei, ci e mai degrabă o boală a postmodernităţii. Lumea bună, de la noi şi de aiurea, crede că lăcaşul creştin, cu tot ceea ţine de el, veşminte, ritual, are nevoie de simplitate şi „smerenie”. Nu e vorba aici doar de Catedrala Patriarhală, ci de toată haina liturgică a Bisericii Ortodoxe, care ar trebui să fie, în opinia lor, umilă. E o logică minimalistă – să îi spun protestantă? –, departe de cea bizantină; o logică prin care nu se cere modestia propriei persoane, nici măcar a creştinului ca atare, ci a întregului edificiu liturgic. Printr‑un sofism abil virtutea filocalică nu mai este impusă omului, ci cultului Dumnezeirii. E logica inversă a slăvirii pe care Ortodoxia încearcă să I‑o aducă Domnului prin slujbe.

Pentru noi minimalismul este o estetică aplicabilă doar propriei persoane. Pe Mântuitorul, Care este Domnul Slavei, încercăm să Îl cinstim, proiectând în cult toată măreţia dumnezeirii Sale. Şi folosim pentru asta marmură, aur şi pietre scumpe sau – dacă nu avem – lemn şi piatră, încercând ca prin ambele să redăm, chiar dacă foarte palid, somptuoasa explozie de lumină a lumii de dincolo, acolo unde Hristos nu mai este umilul nazarinean Care nu avea unde să Îşi plece capul, ci Veşnicul Împărat, plin de slava dumnezeirii Sale. O dumnezeire pe care contemporanii vieţuirii Sale pe pământ nu au contemplat‑o, cu excepţia Apostolilor care L‑au văzut transfigurat pe Tabor, nu pentru că nu exista, ci pentru că ochii lor erau închişi de păcate. Pentru noi, ortodocşii, biserica este, în cel mai real mod, împărăţia cerurilor, acum şi aici. O împărăţie măreaţă, ca orice împărăţie, plină de slavă şi putere, indiferent de haina în care putem sau binevoim noi să o îmbrăcăm. Dar e imperios necesar să conştientizăm că este o împărăţie şi nu un bordei de la Muzeul Ţăranului, fie el de lemn şi foarte cool.

Cristian CURTE